[TINERETULUI] 2 Mai e Ziua Tineretului, ocazia perfectă să vorbim despre singurul loc din capitală care a purtat de la început numele ăsta: Parcul Tineretului. El a apărut pe locul uneia dintre cele mai infame mahalale ale Bucureștiului și s-a dezvoltat etapizat:
▶ foto stânga și dreapta sus: anii ’30. Imagini luate de Iosif Berman în Valea Plângerii, zona cu bordeie și case modeste de pe locul actualului parc. În fapt mahalaua Cocioc, o imensă groapă de gunoi în spatele cimitirului Bellu, maidanul insalubru era „acasă” pentru foarte mulți oameni sărmani, care locuiau în cocioabe și căutau prin gunoaie, invizibili pentru autorități și plimbăreții pe Calea Victoriei. Balta Cocioc se forma periodic între mahalaua Cărămidarii de Jos și dealul Șerban-Vodă, ca urmare a inundațiilor provocate de apele Dămboviței. După, apa se scurgea înapoi în râu printr-un pârâu azi dispărut, numit Privalul Cociocului
Ulițele desfundate, pline de noroi și bordeiele din Valea Plângerii au fost realitatea zilnică a multor generații, inclusiv la 1900, în belle époque-ul „Micului Paris” și-n mult-lăudata perioadă interbelică. Luxul din centrul orașului, palatele, blocurile moderne, nu existau „la Tineretului”, cum s-ar zice acum. Bula frumoasă și plăcută estetic nu se întindea până aici.
Poza din stânga-sus are, pe fundal, silueta Crematoriului Uman „Cenușa”. Edificiul a fost inaugurat în 1934, proiect al arhitectului Duiliu Marcu, în stil eclectic, cu elemente de inspirație bizantină, siriană și egipteană. Din 2002, e închis, iar incinerările au loc la Crematoriul nou, în spatele IML, pe șoseaua Vitan-Bârzești.
Planuri ca zona să devină parc existau dinaintea regimului comunist. Perimetrul a fost concesionat în 1940 prin contract Uzinelor Comunale București (azi Apa Nova), pentru a continua să fie groapă de gunoi încă 25 ani, urmând ca apoi să fie amenajat un parc, ceea ce s-a și întâmplat.
▶ foto stânga-jos: debutul șantierului amenajării Parcului Tineretului, în 1965, după demolarea bordeielor din Valea Plângerii (via arhiva Agerpres). Perspectivă spre casele de pe străzile Nicopole, Gheorghe Lupu, Mihail Cerchez, Muguraș și soldat Șerban Ilie, ce bordează parcul și dau în calea Șerban-Vodă, care separă Parcul Tineretului de Parcul Carol I. Pe fundal, Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului și a patriei, pentru socialism din Parcul Libertății (azi, Mausoleul comunist din Parcul Carol), inaugurat în 1963.
Arhitectul Valentin Donose, care a proiectat parcul, l-a gândit ca pe o zonă vastă cu verdeață, care să ofere odihnă și recreere populației din ansamblurile de blocuri construite deja până atunci în partea sudică a orașului sau care erau în construcție (cartierul Tineretului, inclusiv frontul de pe bulevardul Pionierilor, azi bulevardul Tineretului). Amenajarea de bază a durat numai 8 luni, mulți tineri prestând muncă patriotică aici. Au trebuit rezolvate diferențele mari de nivel (până la 16 m) prin modelarea terenului și punerea în valoare a lacului Tineretului (13 ha).
▶ foto dreapta-jos: Parcul Tineretului nou-nouț, în 1974-1975, cu Sala Polivalentă inaugurată și ea pe dealul Piscului (denumirea inițială: Palatul Sporturilor și Culturii din București). Pe frotnispiciu tronau sloganurile „Trăiască Partidul Comunist Român” și „Trăiască Republica Socialistă România”. E folosită ca bază locală pentru echipele masculine și feminine de baschet, volei și handbal din oraș. Proiectată în stil brutalist destul de cuminte, impresiona prin forma acoperișului și placajul exterior de cărămidă ornamentală, aspect alterat în anii 2000, la placarea fațadei cu alucobond.
În anii ’80, parcul a fost extins către est, odată cu construcția Palatului Pionierilor și Șoimilor Patriei (azi Palatul Național al Copiilor, foto via Bucureștiul în imagini). Finalizat în 1985, edificiul de factură postmodernistă e inaugurat de cuplul Ceaușescu în 1986 și găzduiește diferite activități educaționale și artistice pentru copii și tineri din învățământul preuniversitar.
Parcul Tineretului nu are o istorie atât de cunoscută la nivelul capitalei, fiind considerat mai degrabă un parc de cartier. Totuși, de la atmosfera rurală a unui București subdezvoltat, sărăcăcios, astăzi dispărut, la șantierele socialiste și munca patriotică pentru amenajarea acestui spațiu imens și construcțiile monumentale care-l marchează în prezent, apariția acestui parc pe harta capitalei e printre cele mai mari realizări edilitar-urbanistice ale secolului 20. Dovada: administrațiile locale de acum au probleme cu îngrijirea parcului, incapabile vreodată să creeze așa ceva de la zero.
Combo breaker: bordeie ca-n Valea Plângerii încă mai avem prin diverse locuri în București.
Raiden
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
