Pe 15 februarie 2025, pe scena Operei Naționale București a avut loc o nouă reprezentație a spectacolului „Bărbierul din Sevilla” de Gioachino Rossini. Am avut parte de o distribuție deosebită, în care au strălucit, ca de obicei, Adrian Marcan (un Figaro de zile mari, cu o poftă de cânt și de joc incredibile, într-o formă de top, mai ceva ca argintul viu), Bogdan Mihai Ionut (ce face acest artist, acest om, cu vocea sa de tenore di grazia, cum combină virtuozitatea vocală – mai ales în aria aceea infernală, “Cessa di piu resistere” – cu jocul scenic degajat și asumat e incredibil), Cristina Maria Oltean (un debut strălucitor în Rosina, varianta pentru soprană care nu s-a mai auzit pe scena bucureșteană de peste 10-15 ani, exemplară prestație vocală și prestanță scenică, îmbinând ghidușia cu partea seducătoare), alături de Vicențiu Taranu (un foarte expresiv și comic Don Bartolo, utilizându-se din plin abilitățile actoricești și înclinația spre histrionism), Leonard Bernad (un Don Basilio amuzant, mereu cu ochii după bani și mâncare, impresionant vocal în celebra arie a calomniei, dar și în ansamblurile în care s-a evidențiat), Adelina Cociobanu (debut în rolul Bertei, un personaj cu puține apariții, dar pe care tânăra mezzo-soprana l-a rezolvat cu grație, umor și cu glasu-i deosebit, remarcându-se în singura arie dedicată ei, “Il vechiotto cerca moglie”) și Daniel Filipescu (de un comic debordant în dublul rol Fiorello/Sergentul, remarcându-se prin talentul actoricesc în ciuda întinderii mici a celor două roluri).
Corul (falanga masculină) s-a încadrat de minune în tot tabloul comic al acestei opere bufe și a avut o prestație bună, așa cum ne-a obișnuit de fiecare dată. Iar orchestra, cu micile observații de rigoare la partida de alămuri (observații care devin recurente…), a avut o sonoritate omogenă, cu toate că, pe alocuri, aș fi așteptat nuanțări mai fine. Însă maestrul Ciprian Teodorașcu a controlat bine sunetul din fosă, acompaniind potrivit soliștii.
Corul (falanga masculină) s-a încadrat de minune în tot tabloul comic al acestei opere bufe și a avut o prestație bună, așa cum ne-a obișnuit de fiecare dată. Iar orchestra, cu micile observații de rigoare la partida de alămuri (observații care devin recurente…), a avut o sonoritate omogenă, cu toate că, pe alocuri, aș fi așteptat nuanțări mai fine. Însă maestrul Ciprian Teodorașcu a controlat bine sunetul din fosă, acompaniind potrivit soliștii.
Singurele mele critici se îndreaptă spre montare. Scenografia și proiecțiile, în primul rând, sunt aproape complet inestetice. Deși am înțeles necesitatea construirii decorului dintr-un material care imită ecranul de cinema (tocmai pentru a facilita proiecțiile), acesta nu are pic de rafinament, aducând mai mult cu o uriașă cutie metalică dintr-o hală industrială. De asemenea, regia, în ciuda comicului debordant de după primul tablou (comic susținut din punct de vedere dramatic), este incoerentă și ilogică tocmai prin faptul că primul tablou amintit plasează acțiunea în secolul al XVIII-lea, iar ceea ce se petrece de la al doilea tablou încolo, suferă o schimbare mult prea bruscă, spectatorii fiind aruncați într-un contemporan violent. Exact această ruptură de ritm mă face să nu iubesc această montare până la capăt și să nu o apreciez la justa ei valoare (care ar fi fost ușor atinsă dacă regizorul ar fi optat pentru o coerență temporală de la început până la final).
În rest, sunt bucuros că am reușit să aplaud acești artiști deosebiți care și în seara asta ne-au oferit talentul și sufletul lor artistic cu asupra de măsură!
Foto credit: Andrei Grigore
Un articol de Tudor Costin Sicomaș
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
