L-am cunoscut la Barcelona, în zilele în care eram acolo cu proiectul de jazz-teatru The AfterSound. Nu mai știu care a fost prima replică și nici locul exact în care ne-am strâns mâna. Îmi amintesc însă omul. Uneori, acesta este semnul cel mai sigur că o întâlnire a contat.
Nu toate prieteniile încep printr-un moment spectaculos. Unele nu au o scenă inaugurală pe care memoria să o poată reconstitui cu precizie. Se formează din conversații, din timpul petrecut împreună, dintr-o apropiere care se instalează fără să simtă nevoia să se anunțe.
Așa a început, pentru mine, prietenia cu Frank Durand.
Eram la Barcelona cu The AfterSound, proiectul în care jazzul și teatrul nu se însoțesc politicos, ci își modifică reciproc ritmul, sensul și tensiunea. În jurul unui asemenea spectacol se întâlnesc oameni diferiți: artiști, muzicieni, prieteni, oameni care vin pentru scenă și rămân pentru ceea ce se petrece după ea.
Pe Frank nu mi-l amintesc intrând în această poveste. Mi-l amintesc deja înăuntrul ei.
În afara scenei, are o prezență diferită de energia pe care o produce la baterie. Este atent, firesc și lipsit de acea nevoie de a transforma fiecare conversație într-o prelungire a propriei cariere. Nu își poartă muzica asemenea unei legitimații și nu pare preocupat să îți demonstreze cine este.
Îți lasă timp să descoperi.
În lumea muzicală, unde personalitățile puternice sunt uneori însoțite de orgolii pe măsură, această discreție nu este lipsă de forță. Dimpotrivă. Este siguranța celui care nu trebuie să ocupe întreaga încăpere pentru a fi prezent.
Am avut cu Frank una dintre acele conversații care nu rămân în memorie printr-o frază memorabilă. Nu pot reproduce astăzi cuvintele exacte și nici nu vreau să le reconstruiesc artificial. Îmi amintesc însă sentimentul rar că vorbeam cu un om care asculta cu adevărat.
Această calitate explică, poate, și muzicianul.
Un baterist poate fi judecat ușor după viteză, forță, precizie sau complexitatea ritmurilor. Toate acestea există în muzica lui Frank Durand. Formația sa cubaneză, experiența jazzului contemporan, funkul și structurile afro-cubaneze se întâlnesc într-un limbaj ritmic de o mare mobilitate.
Dar ceea ce îl individualizează nu este numai ceea ce poate cânta.
Este felul în care ascultă înainte de a interveni.
La baterie, Frank nu tratează ritmul ca pe o structură fixă peste care ceilalți muzicieni trebuie să se așeze. Îl transformă într-un organism viu. Îl poate face să înainteze, să se retragă, să își schimbe centrul de greutate sau să creeze, într-o fracțiune de secundă, spațiul necesar pentru un solo.
Există bateriști care împing ansamblul din spate. Frank Durand pare să se afle simultan în interiorul și în jurul lui. Susține muzica, dar o și observă. Îi oferă direcție fără să îi reducă libertatea.
Aceasta este o formă de inteligență muzicală care nu se vede întotdeauna imediat. Publicul poate fi atras de trompetă, de voce sau de pian, de linia melodică pe care o poate urmări mai ușor. În spatele lor, însă, bateria organizează timpul. Decide cât poate dura o tensiune, când trebuie deschisă o altă direcție și câtă libertate își pot permite ceilalți fără ca muzica să se destrame.
Frank face toate acestea fără să transforme fiecare piesă într-o demonstrație personală.
Nu cântă puțin. Cântă exact cât cere muzica.
L-am revăzut la Madrid, la Recoletos Jazz, în cele trei seri dedicate proiectului The Latin Jazz Nights by Carlos Sarduy. De data aceasta nu mai era omul pe care abia îl întâlnisem într-un oraș străin, în jurul proiectului The AfterSound. Era un prieten pe care îl regăseam într-un alt loc și într-un alt moment al drumului nostru.
Pe scenă, alături de Carlos Sarduy Dimet, Cecilia Krull, Marco Poingt, Dany Noel și Reinier Elizarde „El Negrón”, Frank a fost una dintre forțele care au ținut muzica în mișcare.
Într-un asemenea ansamblu, bateria nu poate rămâne doar acompaniament. Trompeta lui Carlos Sarduy provoacă permanent muzica, o împinge către intensitate, o fracturează și o reconstruiește. Pentru ca această libertate să nu se transforme în dezordine, este nevoie de muzicieni care pot anticipa fără să limiteze și care pot susține fără să impună.
Frank Durand are această capacitate.
Între el și Carlos există o înțelegere care nu trebuie explicată publicului. Se aude. O schimbare de intensitate, o frază lansată de trompetă, o deplasare ritmică și răspunsul vine imediat. Nu ca o reacție mecanică, ci ca o idee proprie.
În jazz, adevăratul dialog nu înseamnă ca fiecare muzician să răspundă pe rând. Înseamnă ca nimeni să nu știe cu certitudine cine a început schimbarea.
La Recoletos, Frank a cântat cu precizia celui care cunoaște foarte bine arhitectura unei piese, dar și cu libertatea celui care este pregătit să o abandoneze pentru câteva clipe. Ritmul său a păstrat memoria muzicii cubaneze fără să o transforme într-o formulă repetată. Poliritmia nu a fost un semn exterior al originii sale, ci o modalitate de a crea tensiune, mișcare și surpriză.
Este ușor să vorbești despre „pulsul latin” atunci când descrii asemenea concerte. Expresia a fost folosită atât de des, încât riscă să nu mai spună nimic. În cazul lui Frank, pulsul nu este o culoare adăugată jazzului. Este felul în care muzica gândește și respiră.
Revederea de la Madrid mi-a permis să îl ascult altfel. Nu doar ca spectator atent la un baterist excepțional, ci ca prieten care începea să recunoască în muzică trăsături ale omului cunoscut în afara scenei.
Aceeași atenție. Aceeași lipsă de ostentație. Aceeași disponibilitate de a fi prezent fără să ocupe inutil spațiul celuilalt.
Poate că între om și muzician nu există întotdeauna o asemenea continuitate. Uneori scena inventează o personalitate complet diferită. În cazul lui Frank Durand, diferența nu este una de substanță, ci de intensitate. În conversație, ascultă înainte de a răspunde. În muzică, face același lucru, numai că răspunsul trece prin tobe, cinele, pauze și schimbări de ritm.
Prietenia cu un muzician îți oferă un privilegiu, dar și o responsabilitate. Îl poți vedea dincolo de aplauze, însă trebuie să eviți tentația de a transforma apropierea într-un elogiu lipsit de măsură.
Nu scriu despre Frank pentru a spune că este un om extraordinar fiindcă îmi este prieten. Scriu despre el pentru că prietenia mi-a permis să observ mai bine relația dintre caracterul său și muzica pe care o face.
La Barcelona, în preajma proiectului The AfterSound, am cunoscut omul.
La Madrid, la Recoletos Jazz, l-am ascultat din nou pe muzician.
Între cele două întâlniri nu a existat nicio contradicție. Doar confirmarea că, uneori, ritmul cel mai important nu este cel care atrage imediat atenția, ci acela care îi ajută pe ceilalți să devină mai liberi.
Concertele se încheie, orașele rămân în urmă, iar muzica improvizată nu poate fi recuperată în forma în care a existat.
Dar prietenia păstrează altceva: omul din spatele instrumentului și conversația care continuă mult după ce scena a rămas goală.
Andrei Slăvuțeanu
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
