Ideea articolului de azi e generoasă și interesantă; punerea ei în operă, însă, ne-a chinuit. Ne-am întrebat nu doar care au fost primele restaurante noi deschise în București după Revoluție, dar și cîte dintre ele mai există și azi. Cum ar veni, care-i cel mai vechi?
Nu știm precis, și-i firesc. Așa cum am mai zis-o, anii aceștia au zburat; și noi – în plus – i-am vrut să treacă cît mai repede, percepîndu-i doar ca o nenorocită de tranziție. Cu gîndul la binele pe care-l meritam, nu am găsit momente de răgaz să-i documentăm, să-i pricepem pe îndelete.
Și da: au trecut deja peste treizeci de ani. Poate eram prea mici ca să ne pese de restaurantele vremii. Poate le priveam ca pe ceva care nu-i de nasul nostru. Am uitat multe și la fel de multe, poate, le mai și-ncurcăm.
Dar chiar și-așa să vedem ce-a ieșit!
de The Hungry Mole
de Mini-Economicus
Cred că printre primele legi vesele „emanate” a fost și cea care dădea drumul micii privatizări, parcă avea numarul 15? S-au constituit atunci tot felul de ghemulețe de interese, printre care unele au facut ce au știut mai bine: „mandatarii redivivus” în ediție revăzută și adăugită…
Cum nu erau nici bani, nici clientelă încrezătoare, au început cu faimoasele terase, întâi în propria curte, apoi pe diverse spații virane, parcări, etc. profitând și de momentanul cadru legislativ cam „aschilambic”… Serveau sucuri și timid bere… dar de îmbogățit s-au îmbogățit „patronello macaronaro” de câte scaune și mese multicolore din plastic au vândut!!
Dupa ce au prins „putirință” (vorba lui Anton Pann) au început să se segmenteze, câteva exemple mai jos – de care știu eu – transformându-se în restaurante în toată regula.
Strada Iancu Căpitanu colț cu Călușei, începută ca „Terasa Babylon” rapid „carosată” și devenită restaurant în toată legea (da, era în curtea vilei omului), căreia i-a mers chiar bine vreo zece ani, până când a vandut acaretul unor indieni – acum se cheamă restaurant oriental „Karishma”. Să nu uit sa reamintesc, forma de restaurant a căpătat-o deja pe la sfârșitul lui 1990, dacă țin bine minte!
Tot în aceeași perioadă, mai sus pe Iancu Capitanu s-au mutat niste vietnamezi onești veniți cu afaceri, care au deschis în propria vilă (foarte dichisită și fără factorul bling) un restaurant cu specific, în toată legea, prin 1990 (Thang Long) dar care s-a închis prin 2008…
Un alt exemplu imemorial ar fi „Templul Soarelui” lângă fostul garaj de tramvaie de pe Viitorului cu Ștefan cel Mare, devenit și el cârciumă după ce a trecut faza de terasă… prin 1991. Doi-trei ani mai încolo se deschidea și al doilea spațiu al restaurantului, de pe Mihai Eminescu colț cu Toamnei. Ambele funcționează și azi.
Nu putem părăsi zona asta a Sectorului 2 fără să amintim celebrul „Șarpele Roșu”, care a funcționat în primul deceniu liber pe Eminescu colț cu Vasile Lascăr.
Ca să sumarizez, mai în tot Bucureștiul s-au înfiripat, dintre terasele mai răsărite, restaurante; de găsit, se găseau marea majoritate în curți bogate, mai mult pe străzi lăturalnice, ferite (și) de ochiul vigilent al controalelor de la pompieri – spaima vremii apuse!
Din păcate nu sunt la curent cu ce s-a mai dezvoltat prin restul sectoarelor, fiind o perioadă mai restrânsă pentru mine, în special de instituția numita ASE, care se cerea terminată!
Când am reînceput sa umblu am constatat că toate vechile cârciumi fusesera „legiuite” ca „locații de gestiune” – parcă legea 34 – astfel că toți cei ce știau prețul berii s-au vazut patroni de cârciumă veche, luată pe bani noi, condusă în genere pe stil haiducesc, căci – deh – începuse marea epoca a furtului en-gros și en-detail, iar clientul era jumulit fără milă… Se face astfel ca apăruseră celebrele glume cu „bei o bere… lași masina, bei două… lași casa”!
Restaurante de fitze nu-mi aduc aminte să fi fost, lumea încă ieșea de dragul socializării, era o euforie generală, cam ca atunci cand plonjezi la bungee-jumping…
***
Întregim lista, desigur, cu „Derby”, care a fost deschis în 1990 pe colțul Eroilor cu Eroilor Sanitari. Actuala înfățișare – care te duce cu gîndul la o casă – e ulterioară; spațiul a fost unul dintre foarte, foarte puținele care n-au fost demolate de administrația Băsescu la-nceputul anilor 2000, în celebra campanie de curățare a spațiilor publice.
Nu putem trece peste deschiderea celebrului „Spring Time” în Victoriei, aflat în același loc din 1992 pînă azi. Chiar dacă e doar un fast-food, îl considerăm un punct de reper important în domeniu!
Am încercat să ne folosim și de presa vremii; singura unealtă – rubrica Inspectorului L din ziarul „Libertatea” – amintește mai mult de restaurantele propriu-zise care aveau vechime. Printre puținele noutăți figura, desigur, cunoscutul „Velvet” de pe Știrbey-Vodă… dar cam atît!
Trecînd de jumătatea anilor ’90 atmosfera se schimbă: apar restaurante cu specific, acoperind nișe și descoperind gusturi și mîncăruri noi. Începem să călătorim, să ne îmbogățim, să fim expuși la obiceiurile vestice. Descoperim instituția pub-ului. La sfîrșitul deceniului putem deja frecventa restaurante noi, profesioniste.
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
