Nici nu știu ce caut prin orașul ăsta de atâția ani. Scotocesc prin tot felul de cotloane dubioase ori alunec printre mii de pameni pe marile bulevarde. Însă mă bântuie ceva, ăsta e adevărul. Caut un loc, un loc anume. E ceva obsedant în toată treaba asta, e ca și cum aș fi pierdut ceva, dar nu definitiv. Nu reușesc să am experiența deplină a acestui loc pierdut pe care îl simt foarte aproape, pe care îl recunosc în vreun colț de stradă sau în arcada unei ferestre vechi. Această fantomatică insulă a lui Euthanasius către care înot orbește printre valurile opace sau limpezi de case mici și mari, greu de găsit printre toate zecile și sutele de straturi cartografice, istorice, labirintice. […….]
Astăzi am cerut sfat unui prieten de demult: Omul de Fier. Ni s-a plâns un pic, nu prea mai vorbește nimeni cu el și se simte părăsit. Omul de Fier e unul dintre cei care văd totul în orașul acesta. Conversăm și avem încredere în spusele lui, ”Să mergeți spre Răsărit. ”Dar dinspre Răsărit venim”. ”Acolo e”. Poate că da, poate că așa este – ceea ce căutăm se află deja lângă noi, cu noi. Nu ni se pare deloc banal, nu e niciun clișeu aici. Vorbele simple funcționează deseori ca un tipar perfect pentru gânduri complicate.
În fine, să mergem spre Răsărit. [……..]
Trenul plecase. Ori poate nu era azi. Spațiul se prelungește în timp. Timpul e proteic, limitele lui sunt nestatornice. Am decis, așadar, să așteptăm timpul la o cafea. Vor veni toate, fără îndoială. Timpul, locul, trenul, vara. [……..]
de Mario Barangea
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
