Unirea Principatelor Române nu a fost o întâmplare fericită și nici un moment de „inspirație colectivă”. A fost un act de strategie politică executat cu sânge rece: folosirea inteligentă a regulilor existente pentru a produce un fapt împlinit, fără a declanșa o ruptură diplomatică. Pe 24 ianuarie 1859, România modernă nu s-a născut din retorică, ci dintr-un calcul exact al oportunității.
Ceea ce se celebrează adesea ca „miracol” este, în realitate, o lecție rară de pragmatism: aceeași persoană, Alexandru Ioan Cuza, ales domn în Moldova (5 ianuarie 1859) și în Țara Românească (24 ianuarie 1859), într-un context internațional tensionat, în care spațiul de manevră era limitat și supravegheat. Procedura a fost transformată în instrument de construcție statală. Iar acesta este detaliul pe care festivismul îl estompează: Unirea a fost o operațiune de instituții, nu o explozie de emoție.
În Europa, națiunile durabile se fac nu prin exaltare, ci prin arhitectură administrativă. 24 ianuarie rămâne relevant tocmai pentru că arată cum se clădește un stat: prin coerență, prin disciplină și prin capacitatea de a negocia realitatea, nu de a o invoca.
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
