Știu, e criză de forță de muncă, n-ai de unde brutari. Dar chiar nu s-ar găsi oameni care să țină mici brutării artizanale? Cu pâine făcută după rețete care nu țin de producția la scară industrială? Mi-e dor de niște cornuri cum erau la Brașov, în ghereta aia strâmbă de la intrarea în Metrom, unde făceam practica de vară, care se topeau în gură, alături de un borcan mare de iaurt din lapte de oaie! Sau de pâinea cu cartofi de la cantina din subsolul Prefecturii, care mergea la nebunie cu ciorba de varză? De lipiile din București, făcute și de turci, după 1990? Sau de pâinea coaptă în țest, pe frunze de salcâm și de nuc, de bunică-mea, din care mâncam ca sparții, cu unt de casă, și cu ciorba de fasole acrită cu oțet de prune…

Țara asta a știut să facă pâine, nu doar mămăligă. Chiar și atunci când procesul s-a industrializat. Chiar și în anii când se dădea pe cartelă, în copilărie, sau la sfârșitul anilor 80. Unde e pâinea neagră pe care, copil fiind, o luam din colțul străzii, la Pitești, cu un timbru din cartela de pâine. În schimb untul era morman, la calup, tăia vânzătoarea din el cu un cuțit din lemn, același cu care tăia din ladă marmeladă. Ajuns acasă îmi ungeam o felie uriașă cu unt, întindeam marmelada aia deasupra untului, și mă ascundeam prin casă, cu ”Toate pânzele sus!” în brațe. Mărturisesc, cum alții ronțăie ceva când privesc la televizor, eu ronțăiam când citeam.

Vreau să spun că e loc pentru toată lumea pe piață. Și, oricât am fi de săraci, am putea trăi decent și fără supermarketuri. Cu o condiție: să fim cinstiți unii cu ceilalți, cumpărători și producători. Cu atât mai mult cu cât depindem unii de ceilalți.

Trist este că treci pin piețe, și nu mai simți nicăieri mirosul de pâine proaspăt scoasă din cuptor. Semn că o lume a murit. Și că nu e rost de reînviere…

de Constantin Gheorghe