Despre muzică, despre întâlnirile de la Barcelona, Sibiu și Madrid și despre omul pe care am avut bucuria să îl cunosc dincolo de concerte.
de Andrei Slăvuțeanu
Am ajuns să cred că muzicienii adevărați au două biografii. Una este cea pe care o găsim în prezentările oficiale, cu albume, festivaluri, premii și nume importante. Cealaltă se scrie discret, din întâlnirile cu oamenii, din prieteniile care se leagă în timp și din lucrurile care continuă să existe după ce concertul s-a terminat.
Despre Carlos Sarduy aș putea scrie folosindu-mă de prima biografie. Ar fi simplu și, fără îndoială, impresionant. Trompetist cubanez născut la Havana, compozitor, pianist și percuționist, a cântat și a înregistrat alături de muzicieni precum Chucho Valdés, Bebo Valdés, Steve Coleman, Richard Bona, Esperanza Spalding sau Buika. Și-a construit o carieră internațională, traversând cu o libertate remarcabilă jazzul, muzica afro-cubaneză și alte teritorii muzicale.
Toate acestea spun ceva despre artistul Carlos Sarduy.
Eu vreau să scriu însă despre Carlos, omul pe care am avut norocul să-l întâlnesc și să-l numesc prieten.
Am lucrat împreună la Barcelona, în cadrul proiectului The Aftersound, pe care l-am conceput pornind de la întâlnirea dintre teatru, literatură și jazz. Alături de noi a fost actorul Alexandru Pribeagu. Fiecare venea dintr-un teritoriu artistic diferit, iar tocmai această diferență făcea întâlnirea interesantă.
Pentru mine, ca autor, era important ca muzica și textul să nu se ilustreze reciproc, ci să poată exista împreună, păstrându-și fiecare libertatea. Într-un asemenea proiect, talentul individual nu rezolvă totul. Este nevoie de încredere și de disponibilitatea de a accepta că ideea celuilalt poate duce lucrurile într-o direcție la care nu te-ai gândit.
Colaborarea cu Carlos mi-a arătat cât valorează această disponibilitate.
Mi-a rămas în minte, între altele, felul în care a vorbit despre Alexandru Pribeagu și despre întâlnirea lor artistică. Dincolo de aprecierea pentru un coleg, am recunoscut interesul autentic pentru o altă formă de expresie. Și dorința ca experiența noastră comună să nu rămână doar un episod încheiat odată cu spectacolul.
Sunt lucruri aparent mărunte, dar pentru mine au o greutate aparte. În lumea artistică întâlnești uneori oameni care au învățat perfect să își administreze succesul, dar au uitat să se bucure de întâlnirea cu ceilalți. Carlos îmi amintește că experiența și recunoașterea internațională nu trebuie să ne răpească această bucurie.
La Sibiu Jazz Festival, unde drumurile noastre s-au intersectat și cu prilejul altor ediții, am regăsit aceeași relație firească dintre muzică și oameni. În noiembrie 2025, Carlos a revenit în fața publicului sibian alături de pianistul cubanez Rolando Luna, într-un concert la Sala Thalia.
Formula pian–trompetă are o frumusețe specială. Două instrumente pot construi o lume întreagă, dar nu se pot ascunde unul în spatele celuilalt. Fiecare frază contează, iar improvizația își păstrează acea fragilitate care face jazzul atât de viu.
În iulie 2026, ne-am reîntâlnit la Madrid, la Recoletos Jazz, unde Carlos a susținut trei seri de concerte, între 15 și 17 iulie. Pentru mine, acele zile au însemnat mai mult decât ocazia de a-l asculta din nou. Au fost zile petrecute printre oameni cu care împărtășesc aceeași dragoste pentru muzică și cu care mă bucur să mă revăd.
Una dintre întâlnirile importante de atunci a fost cu pianistul francez Marco Poingt. Pe 16 iulie i-am ascultat cântând împreună, iar muzica lor mi-a oferit o perspectivă nouă asupra felului în care Carlos își construiește relația cu un partener artistic.
Am avut ocazia să vorbim și despre Calypso, albumul pe care Carlos și Marco îl pregăteau pentru lansare. Nu vreau să transform această întâlnire într-un interviu retrospectiv și nici să le atribui cuvinte pe care nu le-am consemnat. Dar îmi amintesc cât de plăcut a fost să discutăm despre un proiect pe care aveam să îl cunosc și prin muzica interpretată pe scenă.
În conversația cu ei, albumul era încă parte din ceea ce urma să se întâmple. Acum, Calypso a apărut. Cele cincisprezece piese reunesc două personalități și două experiențe muzicale distincte: pianul lui Marco Poingt și trompeta lui Carlos Sarduy, într-un repertoriu care traversează jazzul contemporan, sensibilitatea melodică franceză și influențele cubaneze.
Nu voi face aici o cronică a discului. Mă interesează mai mult împrejurarea în care am aflat despre el, faptul că am putut asculta muzica celor doi la Madrid și apoi am regăsit această colaborare într-un album.
Pentru că, oricât de individuală ar părea arta unui solist, muzica se construiește și prin întâlniri. Unele durează cât un concert. Altele capătă o continuitate pe care nimeni nu ar fi putut să o prevadă de la început.
La Madrid, mi-a făcut plăcere să-l revăd pe Carlos înconjurat de muzicieni precum Marco Poingt, Cecilia Krull, Frank Durand, Dany Noel și Reinier Elizarde, „El Negrón”. Trei seri diferite, trei ocazii de a-l asculta și de a înțelege că un artist nu poate fi redus la formula muzicală în care l-ai cunoscut prima dată.
Și cred că aceasta este una dintre marile lui calități.
Când îl asculți pe Carlos, îți dai seama cât de puțin poate explica, de fapt, cuvântul „virtuozitate”. Există interpreți capabili să cânte extraordinar de repede, să atingă note imposibile pentru alții și să transforme un solo într-o demonstrație de forță. Carlos poate face toate acestea. Numai că muzica lui are și o altă dimensiune, mai greu de descris.
Uneori, o frază de trompetă pare să poarte cu ea o bucurie aproape copilărească. Alteori, apare o melancolie pe care nicio demonstrație tehnică nu ar putea-o înlocui. Iar între aceste două extreme se află ceva ce îmi place mult la el: refuzul de a reduce muzica la un singur sentiment.
Cuba se aude în ceea ce cântă, desigur. În ritm, în energie, în felul în care melodia poate deveni dans. Dar ar fi nedrept să-l privim doar prin această apartenență. Muzica lui a crescut odată cu drumurile, cu întâlnirile și cu experiențele pe care le-a adunat. Havana rămâne acolo, fără să-i traseze limitele.
Mă interesează mult această idee a artistului care își poartă originile fără să transforme identitatea într-o obligație. Poți aparține unui loc și, în același timp, poți aparține tuturor locurilor în care ai întâlnit oameni importanți pentru tine.
Carlos a plecat din Cuba, și-a construit viața și cariera în Europa și a cântat pe scene din multe colțuri ale lumii. Într-un fel, povestea lui este și povestea muzicienilor care au învățat să trăiască între țări, între limbi și între culturi, fără să renunțe la ceea ce sunt.
Mă întreb uneori cum arată, pentru un asemenea om, ideea de acasă. Dacă este locul în care te-ai născut, orașul în care locuiești sau, poate, locul în care cineva se bucură sincer să te revadă.
Nu pretind că știu răspunsul lui Carlos. Dar prietenia noastră m-a făcut să mă gândesc la această întrebare.
Și la un alt lucru, pe care îl înțeleg tot mai bine odată cu trecerea timpului: în artă, ca și în viață, sunt importante lucrurile pe care le realizăm, dar la fel de importanți devin oamenii alături de care le realizăm.
Un spectacol este, prin natura lui, trecător. Se pregătește săptămâni sau luni, există timp de o oră ori două și apoi se încheie. Publicul pleacă, muzicienii își strâng instrumentele, fiecare își reia drumul. Rămân înregistrări, fotografii, cronici, poate câteva minute de muzică pe care le ascultăm din nou.
Dar uneori rămâne și o prietenie.
Iar aceasta are un fel al ei de a continua ceea ce scena a început.
În cazul lui Carlos, îmi place să cred că întâlnirea noastră artistică de la Barcelona, experiențele de la Sibiu și revederea de la Madrid fac parte dintr-o poveste care nu și-a spus încă ultimul cuvânt. Există oameni cu care dorești să lucrezi din nou pentru că admiri ceea ce fac. Și există oameni cu care dorești să lucrezi din nou pentru că te bucuri că vor fi acolo.
Cu Carlos, pentru mine, cele două lucruri se întâlnesc.
Nu știu dacă un muzician poate primi un compliment mai sincer decât acela de a-i spune că muzica lui îți este dragă, dar prezența lui îți este la fel de dragă.
Știu doar că, atunci când mă gândesc la concertele pe care le-am trăit și la proiectele în care am crezut, îmi revin în memorie nu doar sunete, spectacole sau săli. Îmi amintesc oamenii.
Iar Carlos Sarduy se numără printre cei pe care mă bucur că i-am întâlnit.
Andrei Slăvuțeanu
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
