Andrei Slăvuțeanu
Există o formă de singurătate despre care vorbim prea puțin. Aceea de a trăi în aceeași epocă fără a mai împărți, cu adevărat, același timp.
Suntem contemporani printr-un accident de calendar. Ne întâlnim în aceleași orașe, traversăm aceleași crize, folosim aceleași cuvinte pentru a descrie prezentul. Și totuși, fiecare pare să locuiască într-o altă durată. Unii trăiesc cu sentimentul că totul s-a terminat deja. Alții așteaptă de ani întregi să înceapă ceva. Între aceste două experiențe, societatea continuă să funcționeze, fără să se întrebe dacă oamenii ei se mai întâlnesc undeva.
Mă intrigă felul în care timpul a devenit aproape exclusiv o problemă de administrare. Îl economisim, îl pierdem, îl facturăm, îl vindem. Până și odihna trebuie justificată prin utilitatea ei viitoare. Dormim ca să fim mai productivi, călătorim ca să ne întoarcem revitalizați, citim ca să ne dezvoltăm. Plăcerea de a face un lucru fără să obținem altceva în schimb a început să pară o lipsă de ambiție.
Nici prezentul nu mai are răbdare cu noi.
O știre de dimineață poate deveni irelevantă până seara. O controversă este abandonată înainte ca întrebările importante să fi primit vreun răspuns. Oamenii sunt admirați, contestați, condamnați și reabilitați cu o viteză care face imposibilă orice judecată serioasă. Ne grăbim să avem o poziție, fiindcă mâine s-ar putea să nu mai intereseze pe nimeni.
În această agitație, actualitatea a ajuns să țină locul realității. Ceea ce nu este discutat astăzi pare să nu existe, deși lucrurile care ne determină cu adevărat viața se schimbă, de regulă, mult mai încet.
O prietenie se construiește în ani. Încrederea poate avea nevoie de o viață. Un copil nu crește în ritmul în care se schimbă politicile educaționale. Suferința nu respectă termenele instituțiilor, iar dragostea nu devine mai profundă pentru că i-am găsit o metodă de optimizare.
Viața omenească păstrează o încăpățânare aproape indecentă: refuză să se adapteze integral vitezei cu care vrem să o organizăm.
Observ și altceva. Au început să dispară intervalele în care oamenii puteau rămâne împreună fără un scop precis. Vizitele care nu trebuiau programate cu două săptămâni înainte. Conversațiile fără concluzie. După-amiezile în care nu se întâmpla nimic memorabil și nimeni nu considera asta o problemă.
Firește, nu toate aceste lucruri au dispărut. Dar simpla lor existență cere astăzi un efort pe care altădată nu îl remarcam.
Am devenit foarte atenți la timpul nostru și surprinzător de indiferenți la timpul celorlalți.
Îi cerem cuiva să ne răspundă imediat, fără să știm ce anume întrerupem. Pretindem disponibilitate, ca și când prezența permanentă ar reprezenta o dovadă de afecțiune sau de respect. Un mesaj rămas necitit capătă semnificații morale. O întârziere devine suspiciune. Absența trebuie explicată.
Poate că aici se află una dintre cele mai stranii transformări ale libertății contemporane: avem tot mai multe posibilități de a comunica și tot mai puțină îngăduință față de dreptul celuilalt de a fi, pentru o vreme, inaccesibil.
Nici timpul social nu este împărțit echitabil. Pentru cineva, o oră liberă înseamnă o plimbare. Pentru altcineva, aceeași oră reprezintă drumul dintre două locuri de muncă. Există oameni care își permit să amâne decizii și oameni pentru care fiecare amânare produce o pierdere. Vorbim despre libertatea de a ne organiza viața ca și când toți am dispune de aceeași cantitate de timp asupra căreia putem decide.
Inegalitatea aceasta trece aproape neobservată. Suntem obișnuiți să măsurăm diferențele dintre oameni în bani, proprietăți, educație sau oportunități. Rareori ne gândim la diferența dintre cel care își poate permite să aștepte și cel care nu are voie să întârzie.
O societate se descrie însă și prin timpul pe care îl lasă oamenilor săi.
Mai există o consecință, probabil mai gravă. Începem să pierdem relația firească dintre generații. Trecutul este suspectat de inutilitate, viitorul este tratat ca o amenințare, iar prezentul revendică întreaga noastră atenție. Cei tineri sunt îndemnați să se reinventeze continuu, cei vârstnici să demonstreze că au rămas relevanți. Fiecare vârstă trebuie să își ceară, într-un fel, dreptul de a participa la epocă.
Ca și când apartenența la lume ar avea termen de valabilitate.
Mă întreb uneori ce mai înseamnă să fii contemporan cu cineva. Să cunoști aceleași evenimente? Să folosești aceeași tehnologie? Să împărtășești opiniile majorității? Mi se pare prea puțin.
Contemporaneitatea ar trebui să presupună și capacitatea de a recunoaște existența celuilalt în propria noastră experiență a timpului. Să acceptăm că un om poate avea nevoie de zece ani pentru ceea ce noi pretindem să rezolve într-o lună. Că unele întrebări rămân deschise între generații. Că există adevăruri la care nu ajungem singuri, oricât de informați am fi.
Mă tem că am pierdut tocmai această răbdare a conviețuirii.
Nu cred că soluția este încetinirea artificială a vieții. Lumea nu poate fi readusă la o viteză convenabilă printr-un exercițiu de nostalgie. Nici trecutul nu a fost atât de generos cu timpul oamenilor pe cât ne place să credem. Fiecare epocă a avut propriile forme de grabă, propriile nedreptăți și propriile mecanisme prin care a consumat vieți.
Dar există o diferență între a trăi într-o lume care se schimbă și a accepta ca schimbarea să devină singura măsură a existenței.
Nu orice lucru care durează este depășit. Uneori, tocmai durata îi dă valoare.
Poate că, într-o zi, vom înțelege că progresul unei societăți trebuie judecat și după libertatea oamenilor de a-și trăi viața fără sentimentul permanent că au rămas în urmă.
Până atunci, continuăm să ne întâlnim în același prezent, fiecare preocupat să ajungă la timp undeva.
Și trecem unii pe lângă ceilalți.
Timpul a rămas fără contemporani.
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
