Bucureștiul se întoarce la birou. Se vede dimineața, fără să ai nevoie de statistici. Se vede în metrou, în trafic, în cozile de la cafea și în fețele celor care au plecat de acasă la șapte și jumătate ca să ajungă la nouă undeva prin Pipera, Victoriei sau Grozăvești.
Clădirile de birouri se umplu din nou. Numai că oamenii care intră în ele nu mai sunt aceiași care ieșeau de acolo în 2019. Au trecut câțiva ani în care am aflat că unele lucruri care păreau obligatorii nu erau chiar atât de obligatorii. Am aflat că se poate lucra și de acasă, că o ședință de o oră poate fi uneori un mail de zece rânduri și că drumul până la birou nu este neapărat parte din fișa postului.
După ce ai descoperit toate acestea, este destul de greu să te prefaci că nu le-ai descoperit. De aici începe, cred, discuția adevărată despre întoarcerea la birou. Nu dacă angajatul trebuie să vină două, trei sau cinci zile pe săptămână. Asta este partea administrativă. Întrebarea este de ce ar trebui să vină.
Dacă omul se trezește cu o oră mai devreme, stă în trafic, ajunge la birou, deschide laptopul, intră pe Teams cu un coleg aflat la două etaje distanță și la cinci seara pornește din nou spre casă, este normal să se întrebe ce anume a câștigat din toată această deplasare. Compania poate răspunde că a câștigat colaborare, cultură organizațională, contact direct, idei schimbate la o cafea.
Poate avea dreptate. Dar atunci trebuie ca aceste lucruri chiar să existe. Nu poți să chemi omul la birou pentru „interacțiune” și apoi să-l lași opt ore cu căștile pe urechi, vorbind online. Aici cred că multe companii încă încearcă să readucă în 2026 o lume care nu mai există.
Între timp s-a schimbat și piața muncii. S-a terminat perioada în care aproape orice companie voia oameni, iar aproape orice om cu un CV decent găsea repede un alt job. Angajările sunt mai atente, companiile calculează mai mult, iar primele locuri de muncă sunt probabil cele mai expuse la schimbare.
Și mai este ceva care până acum câțiva ani părea subiect de conferință. Inteligența artificială. Acum o folosim. Oamenii o folosesc pentru texte, prezentări, documente, idei, traduceri, analize și tot felul de lucruri mici care, puse cap la cap, încep să schimbe munca.
Aici mi se pare că apare una dintre cele mai interesante diferențe dintre generații. Un angajat de 24 de ani poate să intre astăzi într-o companie și să folosească, în primele două ore, instrumente pe care managerul lui nu le folosea deloc acum doi ani. După aceea, același manager îi explică faptul că anumite lucruri „așa se fac aici”.
Probabil că uneori chiar așa trebuie făcute. Alteori, nu. Și de aici vine o parte din iritarea legată de Generația Z. Se spune despre cei tineri că nu au răbdare, că vor promovări repede, că nu respectă ierarhiile, că schimbă ușor joburile și că pun prea multe întrebări.
Poate că uneori chiar așa este. Dar una dintre întrebările lor mi se pare foarte sănătoasă: „De ce?” De ce trebuie să stau aici dacă pot face același lucru din altă parte? De ce durează trei luni o decizie simplă? De ce trebuie să fac ceva într-un anumit fel dacă nimeni nu mai știe de ce se face așa? De ce trebuie să aștept cinci ani doar pentru că și cel de dinaintea mea a așteptat cinci ani?
Generațiile dinainte au pus mai rar întrebările astea. Nu neapărat pentru că erau mai disciplinate, ci pentru că lumea muncii era alta. Aveai un serviciu bun și încercai să-l păstrezi. Compania îți oferea o anumită siguranță, iar tu îi ofereai loialitate. Astăzi, relația este mult mai rece. Angajatul știe că poate fi restructurat, iar compania știe că angajatul poate pleca.
În condițiile astea, e destul de greu să mai vorbești despre loialitate ca despre o obligație morală într-o singură direcție. S-a schimbat și ideea de salariu mare.
Ani la rând, în București, replica era aproape automată: dacă vrei bani mulți, mergi în IT. Acum lucrurile sunt mai nuanțate. Sunt domenii în care competențele rare se plătesc foarte bine: medicină, finanțe, energie, securitate cibernetică, management, pharma. Și poate că aici este, de fapt, schimbarea cea mai importantă. Nu mai contează atât de mult să fii într-un domeniu „bun”. Contează ce știi să faci în acel domeniu și cât de ușor poate cineva să te înlocuiască.
În următorii ani, probabil asta va conta tot mai mult. Nu câte diplome sunt puse pe perete. Nu câte ore stai la birou. Nici cât de ocupat pari. Ci ce știi să faci bine și câtă valoare produci.
Bucureștiul profesional intră astfel într-o perioadă destul de ciudată. Oamenii se întorc în birouri exact în momentul în care tehnologia începe să schimbe felul în care muncim. Companiile cer prezență, iar angajații cer explicații. Managerii cer performanță, dar trebuie să definească din nou ce înseamnă performanța. Tinerii cer flexibilitate într-un moment în care piața muncii devine mai puțin generoasă. Iar inteligența artificială intră în toate acestea fără să ceară voie nimănui.
Dimineața, însă, Bucureștiul arată aproape la fel. Metroul e plin. Traficul e blocat. Oamenii își beau cafeaua pe fugă și urcă în lift cu telefonul în mână. La prima vedere, totul pare că s-a întors la normal. Doar că normalul acela nu mai există. Ne-am întors la birou. Dar nu ne-am întors în 2019.
Andrei Slăvuțeanu
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
