La 567 de ani de la prima sa atestare documentară, poate că Bucureștiul merită altceva decât fotografii frumoase, nostalgii și declarații de dragoste de o zi. Merită să fie privit așa cum este.
În fiecare an, de ziua Bucureștiului, se întâmplă aproximativ același lucru. Apare Ateneul. Apare Calea Victoriei. Apare Palatul CEC. Câte o fotografie veche cu trăsuri și domni purtând pălării. Cineva spune „Micul Paris”. Altcineva oftează după Bucureștiul de altădată. Primăria pregătește spectacole, orașul aprinde luminile, iar rețelele sociale se umplu de „La mulți ani!”.
După care vine luni.
Și Bucureștiul se întoarce la treaba lui.
Poate că tocmai aici începe povestea adevărată.
Bucureștiul nu este orașul fotografiei aniversare. Bucureștiul este ceea ce rămâne după ce fotograful pleacă.
Este orașul în care poți găsi, pe aceeași stradă, o casă care te face să încetinești și o clădire în fața căreia grăbești pasul. O grădină aproape secretă și un bulevard care pare să fi uitat că oamenii mai merg și pe jos. Un restaurant deschis ieri într-o casă de acum o sută de ani. Un tramvai care scârțâie printre clădiri de birouri. Un petic de mahala rămas între două lumi care nu mai știu foarte bine ce să facă una cu cealaltă.
Nu există o singură imagine a Bucureștiului pentru că, probabil, nici nu există un singur București.
Există Bucureștiul celui care locuiește în Rahova și al celui care își petrece serile pe Calea Victoriei. Bucureștiul celui care se trezește la cinci ca să ajungă la serviciu și Bucureștiul celui care iese dintr-un teatru aproape de miezul nopții. Bucureștiul copilului care aleargă prin Cișmigiu și al bătrânului care încă mai spune unei străzi pe numele pe care îl avea cu cincizeci de ani în urmă.
Toate sunt același oraș.
Și poate tocmai asta îl face atât de greu de povestit.
Actul folosit drept certificat de naștere al Bucureștiului este hrisovul emis de Vlad Țepeș la 20 septembrie 1459. Numai că Bucureștiul nu s-a născut în acea dimineață.
Arheologia a arătat că în zona Curții Vechi existau construcții și forme de locuire anterioare documentului. Cu alte cuvinte, în 1459 orașul nu începea. În 1459 avem, pur și simplu, dovada scrisă că era deja aici.
Mi se pare una dintre cele mai frumoase definiții involuntare ale Bucureștiului.
Era deja aici.
Va fi, probabil, propoziția pe care orașul o va putea spune mereu despre sine.
A fost aici după incendii. După cutremure. După demolări. După schimbări de regim, de gust, de arhitectură, de populație și de generații.
A pierdut enorm și a continuat.
Nu întotdeauna frumos. Nu întotdeauna inteligent. Uneori cu o uluitoare nepăsare față de propria memorie.
Dar a continuat.
Poate acesta este Bucureștiul pe care merită să-l sărbătorim. Nu pe cel perfect, pentru că n-a existat niciodată.
Nici măcar Bucureștiul despre care spunem astăzi că a fost „Micul Paris” nu era decorul impecabil pe care nostalgia l-a lustruit între timp. Orașele adevărate nu sunt perfecte niciodată. Au zgomot, contradicții, nedreptăți, prost gust, frumusețe, improvizație și oameni care încearcă să-și facă o viață în ele.
Bucureștiul are însă ceva ce orașele impecabil restaurate pierd uneori: se vede timpul în el.
Nu trebuie să intri într-un muzeu pentru a-l găsi.
Este prins într-o poartă rămasă între două blocuri. Într-un nume de stradă. Într-un cinematograf dispărut despre care încă se vorbește. Într-o casă cu ferestre astupate. Într-un tramvai. Într-o curte. Într-un copac absurd de mare crescut între clădiri.
Și, mai ales, în memoria oamenilor.
Poate de aceea oamenii se ceartă atât de mult cu Bucureștiul.
Pentru că nu locuiesc pur și simplu în el. Își depun viața aici.
Prima întâlnire. Primul serviciu. Spitalul în care s-a născut cineva. Strada pe care ai locuit. Masa la care s-a terminat o iubire. Parcul în care ai împins un cărucior. Blocul în care nu mai stă nimeni dintre cei pe care îi știai.
La un moment dat, harta orașului devine o autobiografie.
Și atunci Bucureștiul nu mai poate fi doar frumos sau urât.
Devine al tău.
Poate că, de ziua lui, cel mai bun lucru pe care îl putem face este foarte simplu: să ne uităm încă o dată la el. Nu la Bucureștiul din felicitare. La cel adevărat.
Pentru că orașele nu trăiesc din aniversări.
Trăiesc din oamenii care, a doua zi, rămân.
La mulți ani, București.
De mâine avem din nou treabă.
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
