Editorial | Andrei Slăvuțeanu
Bucureștiul are un talent aparte de a-și abandona locurile importante și de a le redescoperi, după câteva decenii, sub forma unor proiecte de revitalizare. Descoperim că o stradă trebuie să redevină atractivă, că un bulevard și-a pierdut identitatea sau că o piață nu mai reprezintă un loc de întâlnire. Urmează studii, consultări, concursuri de arhitectură și promisiuni. Uneori apar și rezultatele.
Recenta inițiativă de reamenajare a bulevardelor Magheru și Bălcescu este binevenită. Zona are nevoie de intervenții serioase, iar un concurs internațional de arhitectură poate aduce soluții valoroase. Numai că discuția despre viitorul centrului Capitalei ar trebui să înceapă cu o întrebare mai puțin spectaculoasă: de ce au ajuns unele dintre cele mai importante bulevarde bucureștene să fie locuri prin care trecem, în loc să fie locuri în care vrem să rămânem?
Magheru și Unirii sunt două exemple diferite ale aceleiași incapacități administrative de a construi o viață urbană coerentă.
Primul aparține unui București modern, a cărui arhitectură încă impresionează. Al doilea este moștenirea monumentală a unei intervenții urbanistice brutale, care a schimbat definitiv centrul orașului. Au istorii, proporții și probleme distincte. Amândouă ar putea avea însă un rol mult mai important în viața culturală și economică a Capitalei.
Pe Magheru, problema cea mai gravă se află în clădiri. Unele dintre ele sunt încadrate în clasa I de risc seismic. Fostele cinematografe Patria, Scala și Studio reprezintă, dincolo de valoarea lor arhitecturală și afectivă, o parte a infrastructurii culturale pe care orașul a pierdut-o.
Înainte de a discuta despre imaginea viitoare a bulevardului, administrația ar trebui să poată explica limpede cum vor fi recuperate aceste imobile, ce funcțiuni pot primi și în ce condiții vor redeveni accesibile publicului.
Consolidarea este costisitoare, presupune dificultăți juridice și poate dura ani. Dar tocmai aceste probleme justifică existența unei strategii, cu finanțări, termene și responsabilități. Altfel, riscăm să avem trotuare noi în fața unor clădiri care continuă să se degradeze.
Mai există o miză: refacerea legăturii dintre arhitectură și activitatea economică. Magheru a fost cândva o adresă importantă pentru comerț, cinematografie și viața mondenă. Astăzi, redeschiderea unor spații nu este suficientă în sine. Trebuie să existe motive pentru care un comerciant să investească, o instituție culturală să funcționeze și un bucureștean să aleagă locul respectiv.
Orașul nu poate fi readus la viață doar prin refacerea decorului.
Dar, dacă Magheru ridică probleme complicate de patrimoniu și siguranță, de ce nu discutăm cu aceeași seriozitate despre bulevardul Unirii?
Avem acolo o arteră de mari dimensiuni, amplasată central, cu suprafețe pietonale generoase pe anumite porțiuni, vegetație, locuințe și spații comerciale. Cu toate acestea, lungimea și monumentalitatea bulevardului nu sunt însoțite de o viață urbană pe măsură. Pentru numeroși bucureșteni, el rămâne în primul rând un traseu de circulație.
Unirii nu are nevoie să devină un al doilea Magheru. Nici să imite Calea Victoriei. Ar trebui să își găsească propriul caracter, pornind de la felul în care este construit și de la oamenii care locuiesc acolo.
În ultimii ani au existat proiecte de reamenajare, inclusiv propuneri pentru promenade, spații comerciale noi și mutarea circulației auto în subteran. Unele sunt ambițioase și presupun investiții considerabile. Dar un bulevard poate începe să se schimbe și fără a aștepta realizarea unei operațiuni urbanistice de asemenea amploare.
De ce nu am începe cu o evaluare a spațiilor comerciale nefolosite sau insuficient valorificate? Cu identificarea locurilor în care pot apărea activități culturale, mici afaceri independente, terase și servicii de proximitate? Cu îmbunătățirea legăturilor pietonale dintre cele două laturi ale arterei și cu o administrare mai atentă a spațiilor existente?
Sunt intervenții de anvergură diferită, unele posibil de testat înaintea unor investiții definitive. Ar cere coordonare între administrație, proprietari și operatori economici, dar ar permite verificarea interesului real al publicului.
Nu propun transformarea bulevardului într-un șir nesfârșit de restaurante și cafenele. Viața urbană nu se rezumă la consum. Un centru funcțional are nevoie și de cultură, locuri de odihnă, servicii cotidiene și spații în care oamenii pot petrece timp fără obligația de a cumpăra ceva.
În cazul Unirii, întrebarea importantă este cum poate deveni un asemenea bulevard parte din viața obișnuită a locuitorilor, nu doar o imagine impresionantă pentru turiști.
Există, desigur, și problema traficului. Orice transformare trebuie susținută de studii serioase și de soluții pentru transportul public, accesul riveranilor și aprovizionare. Dar ar fi păgubos să reducem întreaga discuție despre marile bulevarde la numărul benzilor de circulație sau al locurilor de parcare.
Bucureștiul trebuie să decidă ce așteaptă de la centrul său, dincolo de capacitatea de a transporta automobile.
În fond, cele două bulevarde oferă administrației posibilitatea de a lucra diferit, în funcție de problemele fiecărui loc. Pe Magheru, recuperarea fondului construit și a infrastructurii culturale ar trebui să fie parte esențială a proiectului. Pe Unirii, prioritatea ar putea fi activarea treptată a spațiului public și comercial, fără a condiționa fiecare schimbare de o investiție uriașă.
Nu putem afirma că o astfel de intervenție ar fi automat mai ieftină. Costurile trebuie evaluate. Dar ar fi rezonabil să comparăm nu doar valoarea proiectelor, ci și cât de repede pot produce rezultate, câți oameni beneficiază de ele și ce cheltuieli de întreținere presupun.
Mai ales că Bucureștiul nu duce lipsă de documentații, strategii și proiecte rămase în diferite stadii administrative. Bulevardul Unirii însuși a făcut obiectul unor planuri de reabilitare de-a lungul anilor. Ar merita să știm ce s-a realizat din acestea și de ce anumite propuneri nu au avansat.
Administrația ar câștiga mai multă credibilitate dacă ar prezenta public, pentru fiecare mare intervenție urbană, problemele concrete pe care intenționează să le rezolve și rezultatele prin care succesul va putea fi măsurat.
Un concurs de arhitectură poate produce o viziune bună. Nu poate substitui însă o politică urbană.
Îmi doresc ca Magheru să își recapete importanța, iar Unirii să devină, în sfârșit, un loc în care bucureștenii să aibă motive să se oprească. Nu cred că cele două obiective se exclud și nici că ar trebui să concureze pentru atenția orașului.
Ceea ce lipsește este o abordare care să lege investițiile de viața reală a locuitorilor, nu doar de imaginea viitoare a unor artere.
Bucureștiul are nevoie de arhitecți buni, de proiecte îndrăznețe și de bani. Dar are nevoie, poate înainte de toate, de o administrație capabilă să ducă lucrurile până la capăt și să le păstreze funcționale după inaugurare.
Peste zece ani, succesul acestor transformări nu ar trebui judecat numai după fotografii comparative, înainte și după lucrări.
Ar trebui să conteze câte clădiri au fost salvate, câte spații au fost redeschise, câte activități noi au apărut și, mai ales, dacă bucureștenii au început să folosească altfel aceste locuri.
Pentru că un bulevard important nu este neapărat cel mai lat, cel mai scump sau cel mai frumos amenajat.
Este acela fără de care viața orașului ar fi mai săracă.
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
