A existat în București un loc care, deși nu era o baie publică propriu-zisă, destinată igienei corpului, asigura celor ce-l frecventau o bălăceală care le aducea mult folos. În 1839, fostul ofițer Gheorghe Bömhes a luat în posesie, cu <embatic> [formă de arendare, pe termen foarte lung, care, în schimbul unei chirii minime, asigura arendaşului toate drepturile unui proprietar], de la Mănăstirea Radu Vodă, un teren așezat într-o buclă largă a Dâmboviței, „aproape de podul de acolo“. Locul cuprindea și o frumoasă plantație cu pomi fructiferi (livedea Lupeștilor) și era cunoscut atunci ca Grădina lui Maimar-Bașa Costin. Terenul era situat pe cursul râului, mai sus de Grădina cu Cai și de Grădina Warenberg, dar mai jos de Biserica Sf. Elefterie-Vechi, pe malul drept al apei. În schimbul plății anuale a embaticului, egumenul <raduliot> – adică starețul de la Radu Vodă – a fost de acord ca Bömhes „să-i stăpânească folosința, atât el, cât și moștenitorii lui, având voe să clădească și să reclădească pe acel loc, fără piedici, în tot timpul, ori-ce fel de clădiri ar voi“. Deci, i s-a permis „să clădească, pe lângă altele clădiri, și basin de scăldat și mai ales […] școală în care să învețe a înota încă soldații din această parte, ceia ce tinde spre folosul general și în usul sănătăței publice a celor de aici“ (Era vorba despre militarii de la nou înființata Cazarmă de Infanterie „Alexandria“, care funcționa nu departe, pe Dealul Spirii, în vecinătatea Curții Arse.
Stabilimentul lui Bömhes a fost prima „școală de înotare“ înființată în Țara Românească, de aceea a fost cunoscut şi ca „Moara Notagiilor“. El se găsea la câțiva metri de malul râului și era un fel de ștrand amenajat primitiv: „un basin umplut cu apă din Dâmbovița, și care era adusă acolo cu cofe, întocmai cum sunt acelea de care se servesc bulgarii și sârbii pentru udatul grădinelor de zarzavaturi“. Mai exact – își aminteau cei bătrâni – era „o groapă cam de cinci pe zece metri, și pământul, ca să nu se surpe, fusese ars, cum se obișnuia odată și pe la vii, când nu aveau vase unde să puie strugurii strânși (se făcea o groapă și, după ce era lipită ca oalele și se ardeau lemne în ea până se înroșeau pereții, se răsturnau strugurii). În acest bazin-groapă se aducea, cum spuneam, apă din Dâmbovița cu donițele“. Bazinul era construit de-a lungul malului apei.
Hărțile epocii – dar și alte documente – arată că ştrandul a func¬ționat vreo 10-15 ani, apoi, după moartea fostului ofițer, întreaga proprietate a fost năpădită de buruieni. Carolina, unica odraslă a lui Bömhes, s-a măritat cu un profesor din Brașov (care, se pare, era oraşul de origine al acestei familii cu nume nemţesc) și s-a stabilit acolo.
De aceea, în 1861, Carolina a renunțat la teren, care a trecut, succesiv, prin mai multe mâini. La mijlocul acelui deceniu – în condițiile în care tocmai avusese loc secularizarea averilor mănăs¬ti¬rești –, unul dintre ei l-a cumpărat pe vecie, de la Stat. În 1880, locul a ajuns în proprietatea horticultorului François Rignault, care l-a exploatat până prin 1895, când l-a parcelat şi l-a vândut. Aşa a luat naștere elegantul cartier Rignault, ca parte a întinsului cartier Cotroceni (actuala stradă Costache Negri este fosta Alee Rignault).
De Dan Rosca
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
