Andrei Slăvuțeanu
Bucureștiul are un talent aparte: reușește să ne convingă că aproape orice situație absurdă face parte din viața normală a unui oraș mare. Dacă pierzi o oră în trafic pentru un drum de douăzeci de minute, aceasta este aglomerația specifică unei capitale europene. Dacă un trotuar devine parcare, trebuie să înțelegi că nu sunt suficiente locuri pentru mașini. Dacă o clădire istorică se prăbușește încet, probabil că situația juridică este complicată. Iar dacă o lucrare publică durează inexplicabil de mult, înseamnă că se lucrează temeinic. Sau, cel puțin, așa sperăm.
Avem explicații pentru aproape orice. Soluțiile sunt ceva mai greu de găsit.
Nu știu exact când am început să confundăm răbdarea cu resemnarea. Probabil că s-a întâmplat treptat, în anii în care am învățat să ne organizăm viața în funcție de ceea ce nu funcționează. Plecăm mai devreme de acasă, ocolim anumite intersecții, evităm anumite străzi, verificăm dacă avem apă caldă și ne bucurăm sincer când o instituție publică rezolvă într-o singură zi o problemă care ar fi trebuit să dureze zece minute.
Am ajuns să considerăm normalitatea un mic privilegiu.
Bucureștiul este, fără îndoială, un oraș al oportunităților. Aici se concentrează o parte importantă a vieții economice și culturale a României. Avem teatre, galerii, restaurante, universități, evenimente și locuri în care se întâmplă lucruri interesante. Uneori, chiar foarte interesante. Problema este că între două asemenea locuri trebuie să reușești să ajungi.
Și nu întotdeauna este simplu.
În București, distanțele nu se mai măsoară în kilometri, ci în minute, iar minutele sunt o unitate de măsură destul de nesigură. Un drum poate dura douăzeci de minute sau o oră și jumătate, în funcție de momentul zilei, de vreme, de o intersecție blocată sau de inspirația câtorva șoferi.
Ne-am adaptat. Bucureșteanul experimentat nu întreabă doar unde trebuie să ajungă, ci și la ce oră. Este o diferență esențială.
Dincolo de trafic, există însă o problemă mai puțin spectaculoasă, dar poate mai importantă: felul în care ne raportăm la spațiul comun.
Ne dorim orașe curate, dar încă întâlnim oameni pentru care strada începe exact acolo unde se termină responsabilitatea personală. Vrem trotuare libere, cu condiția să găsim unde să parcăm. Cerem liniște, dar considerăm că propriul zgomot este justificat. Ne indignăm când vedem o clădire distrusă și trecem nepăsători pe lângă alta, aflată la câteva sute de metri distanță.
Suntem foarte exigenți cu Bucureștiul, mai ales când este vorba despre comportamentul celorlalți.
Nici administrația nu ne-a oferit prea multe motive să ne schimbăm obiceiurile. De-a lungul anilor, am asistat la suficiente promisiuni, proiecte prezentate spectaculos și inaugurări anunțate cu optimism. Unele s-au concretizat, altele au rămas în documente, iar despre câteva probabil că nici cei care le-au anunțat nu își mai amintesc.
La București, viitorul a fost prezentat de atâtea ori încât aproape că a devenit o tradiție.
Fiecare generație de administratori descoperă orașul cu entuziasmul cuiva care tocmai a aflat că există probleme de trafic, clădiri vulnerabile, infrastructură îmbătrânită și cartiere insuficient deservite. Urmează strategiile, conferințele, imaginile cu proiecte ambițioase și explicațiile despre dificultățile moștenite.
După care vine următoarea generație și descoperă aproximativ aceleași lucruri.
Desigur, Bucureștiul s-a schimbat. Ar fi nedrept să pretindem contrariul. Există zone reabilitate, investiții importante și inițiative care au îmbunătățit viața orașului. Numai că progresul nu se judecă exclusiv după ceea ce s-a construit, ci și după problemele care continuă să existe.
Iar unele dintre ele au îmbătrânit odată cu noi.
Mă surprinde uneori cât de repede ne entuziasmăm în fața unor lucruri perfect obișnuite în alte capitale. Un trotuar reparat, un parc întreținut, o stație modernizată sau o instituție care își respectă programul pot deveni subiecte de admirație publică. Nu pentru că ar fi realizări extraordinare, ci pentru că așteptările noastre au coborât suficient de mult.
Am început să felicităm normalitatea pentru simplul fapt că și-a făcut apariția.
Există, apoi, o anumită vanitate bucureșteană pe care o găsesc amuzantă. Ne place să spunem că orașul are o energie specială, că nu doarme niciodată, că este viu, imprevizibil și plin de contraste. Uneori am impresia că folosim aceste cuvinte pentru a evita unele descrieri mai puțin flatante.
Nu orice dezordine înseamnă vitalitate. Nu orice improvizație este creativitate. Și nu orice contrast urban reprezintă o experiență culturală.
O clădire interbelică lângă un bloc ridicat fără prea multă grijă pentru vecinătate nu constituie neapărat un dialog între epoci. Poate fi doar rezultatul unor decizii proaste.
Dar noi avem capacitatea de a transforma aproape orice neajuns într-o particularitate locală. Îi spunem farmec, îl fotografiem, îl distribuim pe internet și, pentru câteva clipe, pare că lucrurile sunt mai bune decât în realitate.
Nu cred că aceasta este cea mai mare problemă a Bucureștiului. Orașele au nevoie și de umorul locuitorilor lor. Uneori, ironia este singura reacție suportabilă în fața absurdului.
Mai îngrijorător mi se pare însă că am început să acceptăm prea ușor lucruri care ar trebui să ne nemulțumească în continuare.
Ne-am obișnuit să pierdem timp, să evităm obstacole, să găsim soluții individuale pentru probleme colective și să considerăm fiecare îmbunătățire un gest aproape generos din partea celor responsabili.
În loc să cerem ca orașul să funcționeze pentru cât mai mulți dintre noi, încercăm fiecare să ne descurcăm cât mai bine în interiorul lui.
Cei care își permit cumpără confort. Ceilalți cumpără, de cele mai multe ori, răbdare. Cu timpul lor.
Și astfel, Bucureștiul continuă să funcționeze. Nu întotdeauna datorită organizării sale, ci și datorită capacității extraordinare a locuitorilor de a compensa ceea ce lipsește.
Mi se pare una dintre cele mai nedrepte forme de admirație să lăudăm permanent oamenii pentru cât de bine rezistă unor condiții care ar putea fi îmbunătățite.
Nu mi-aș dori un București perfect. Nici nu cred că există un asemenea oraș. Marile capitale au probleme, tensiuni, inegalități și administrații care greșesc. Nu suntem o excepție europeană și nici nu trebuie să ne comportăm ca și cum toate neajunsurile lumii s-ar fi concentrat aici.
Mi-aș dori, în schimb, un București în care să nu mai fie nevoie să ne adaptăm atât de mult la lucrurile care nu funcționează. Un oraș în care timpul locuitorilor să conteze mai mult, spațiul public să fie cu adevărat public, iar respectarea unor reguli elementare să nu pară o excentricitate.
Poate că sunt așteptări modeste. Dar după atâția ani de promisiuni grandioase, am ajuns să privesc cu mai mult interes lucrurile mici care se fac decât marile proiecte despre care ni se vorbește.
Nu sunt dezamăgit că Bucureștiul nu este Paris, Viena sau Madrid. Nu văd de ce ar trebui să fie. Are propria istorie, propriul caracter și suficiente resurse pentru a deveni un oraș în care să trăim mai bine.
Sunt dezamăgit, uneori, că ne-am obișnuit să cerem atât de puțin de la el. Și, trebuie să recunosc, atât de puțin de la noi înșine.
Continuăm să-l criticăm, să-l apărăm, să-l comparăm cu alte capitale și să ne declarăm, după dispoziție, îndrăgostiți sau exasperați. Între timp, orașul merge înainte, cu toate reușitele și neajunsurile sale.
Probabil că mâine dimineață vom relua aceleași discuții. Cineva va înjura traficul, altcineva va fotografia o clădire frumoasă, iar un reprezentant al administrației ne va explica de ce lucrurile vor sta mai bine în viitor.
Eu aș prefera să nu mai fim atât de impresionați de viitor.
Mi-ar ajunge să înceapă să funcționeze prezentul.
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
