Andrei Slăvuțeanu
Mi s-a întâmplat să câștig o ceartă și să regret imediat victoria. Aveam argumente, memoria faptelor mă susținea, iar concluzia părea imposibil de contestat. Celălalt tăcuse. Obținusem, în sfârșit, recunoașterea propriei dreptăți, dar atmosfera dintre noi devenise mai apăsătoare decât înainte.
Multă vreme am confundat această satisfacție cu rezolvarea unui conflict.
Dreptatea are o seducție aparte. Ne confirmă judecata, ne protejează orgoliul și oferă sentimentul că lumea păstrează o ordine inteligibilă. Când știm că avem dreptate, renunțarea la argumente pare aproape o trădare a adevărului. De ce am ceda în fața unei erori pe care o putem demonstra?
În iubire, întrebarea capătă însă o dificultate suplimentară. Omul din fața noastră nu este un adversar intelectual, iar ceea ce se decide între noi depășește adesea obiectul disputei.
Poți explica impecabil de ce ai lipsit de la o întâlnire. Motivele tale sunt reale, întârzierea justificată, reproșul aparent disproporționat. Cu toate acestea, explicația nu schimbă faptul că cineva te-a așteptat. Ai clarificat împrejurările, dar rămâne de înțeles experiența celuilalt.
Aici începe diferența dintre a avea dreptate și a face dreptate.
Prima ține de corectitudinea unei judecăți. A doua presupune atenție față de consecințele ei asupra oamenilor.
O relație nu poate fi judecată exclusiv prin inventarul greșelilor și al responsabilităților. Faptele contează, firește, dar ele nu epuizează semnificația unei experiențe comune. O absență poate fi justificată și dureroasă în același timp. Un cuvânt rostit fără intenția de a răni poate produce o suferință reală. Iar două persoane pot păstra amintiri diferite ale aceleiași întâmplări, fără ca vreuna să mintă.
Cât timp încercăm să stabilim cine deține versiunea definitivă, riscăm să ignorăm tocmai relația în care s-a produs conflictul.
Am ajuns să cred că una dintre cele mai dificile forme de generozitate este să nu folosești împotriva omului iubit toate argumentele de care dispui.
Gestul acesta cere discernământ. Tăcerea poate deveni lașitate, iar concesiile repetate pot ascunde o relație profund inegală. Nimănui nu i se poate cere să accepte umilința, minciuna sau nedreptatea în numele iubirii. Există limite fără de care afecțiunea își pierde demnitatea.
Dar nu orice dezacord pune în joc un principiu fundamental. Multe dintre certurile noastre se prelungesc dintr-o nevoie aproape absurdă de a obține recunoașterea unei superiorități de moment. Continuăm să demonstrăm ceva ce interlocutorul a înțeles deja, fiindcă simpla înțelegere nu ne mai satisface. Vrem și capitularea lui.
Ceea ce numim sinceritate poate ascunde, în asemenea împrejurări, plăcerea de a avea ultimul cuvânt.
Mă întreb câte relații s-au deteriorat prin acumularea acestor mici victorii. Nicio dispută nu părea decisivă. Fiecare putea fi explicată, justificată, uitată. Dar, încet, între doi oameni s-a instalat teama de a greși, obligația de a se apăra, prudența de a nu spune prea mult.
Intimitatea nu supraviețuiește ușor acolo unde orice vulnerabilitate riscă să devină probă într-un proces.
Ne dorim să fim iubiți inclusiv în momentele în care nu avem argumente bune pentru ceea ce simțim. Să putem mărturisi o teamă fără să ni se demonstreze absurditatea ei. Să fim ascultați înainte de a ni se explica de ce interpretarea noastră este greșită.
Și totuși, oferim atât de greu această libertate celuilalt.
Iubirea presupune întâlnirea a două conștiințe care nu vor avea niciodată acces deplin una la experiența celeilalte. Putem cunoaște un om vreme de decenii fără să știm exact ce a însemnat pentru el o anumită întâmplare. Apropierea nu desființează această distanță; ne învață să o respectăm.
De aceea, înțelegerea nu se obține întotdeauna printr-o explicație mai bună. Câteodată trebuie să acceptăm că perspectiva noastră, oricât de corectă, rămâne incompletă.
Mi se pare una dintre cele mai serioase lecții ale iubirii, tocmai fiindcă nu are nimic sentimental. Ea ne confruntă cu limitele propriei judecăți și cu tentația permanentă de a transforma adevărul într-un instrument de autoritate.
Adevărul nu are însă nevoie de victoria noastră personală pentru a rămâne adevăr.
Pot renunța la ultimul cuvânt fără să retractez ceea ce știu. Pot recunoaște suferința celuilalt chiar dacă nu accept toate explicațiile sale. Iar o împăcare nu presupune obligatoriu stabilirea unui învingător.
În fond, iubirea mă obligă să-mi pun o întrebare pe care orgoliul preferă să o evite: ce valoare are dreptatea mea dacă singurul rezultat al exercitării ei este îndepărtarea omului pe care pretind că îl iubesc?
Nu am găsit un răspuns valabil pentru toate împrejurările. Știu însă că, în anumite momente, insistența de a demonstra adevărul spune mai multe despre nevoia mea de a câștiga decât despre adevărul însuși.
Iubirea este singurul loc în care pot pierde dreptatea fără să pierd adevărul.
Pentru că omul iubit nu trebuie să greșească pentru ca eu să am dreptate.
Andrei Slăvuțeanu
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
