În București, zgomotul nu mai este o excepție urbană, ci o condiție de fond. Iar una dintre arterele care ilustrează cel mai limpede această realitate este Șoseaua Viilor.
Bucureștiul nu mai are tăcere. Are doar intervale mai suportabile de zgomot.
De ani buni, orașul funcționează pe un fond sonor continuu, iar traficul a făcut din multe artere nu simple căi de circulație, ci spații de presiune constantă. Nu este doar impresia locuitorilor care dorm prost, închid ferestrele și ridică vocea pe trotuar. Este și imaginea rece a unui oraș în care zgomotul a depășit de mult pragul disconfortului banal.
Dacă întrebarea este care stradă apare în fruntea măsurărilor punctuale consultate, răspunsul este Șoseaua Viilor. Dar faptul cel mai important nu este numele ei. Faptul important este că ea nu reprezintă o anomalie, ci o regulă tot mai vizibilă. În București, zgomotul intens nu se concentrează într-un singur loc. Se întinde de-a lungul marilor axe, acolo unde traficul, tramvaiul, viteza și proximitatea blocurilor față de carosabil compun aceeași ecuație.
Aici începe adevărata problemă. Orașul nu este doar aglomerat. Este agresiv acustic. Marile bulevarde nu mai separă mobilitatea de locuire. Mașinile, transportul public, frânările, vibrația șinelor și intersecțiile încărcate intră direct în viața de zi cu zi. În prea multe zone, zgomotul nu mai vine din când în când. Rămâne.
De aceea, discuția despre cea mai zgomotoasă stradă riscă să fie înșelătoare. Pare precisă, dar simplifică excesiv. Bucureștiul nu are o singură arteră-problemă. Are o întreagă geografie a zgomotului. Șoseaua Viilor, Iancu de Hunedoara, Nicolae Titulescu, Mihai Bravu, Calea Moșilor, Calea Dudești, Calea Văcărești sau Șoseaua Olteniței nu sunt doar nume de pe hartă. Sunt punctele în care orașul își arată cel mai clar dezechilibrul.
Ceea ce se vede în aceste artere nu este modernitate urbană, ci costul ei prost administrat. Bucureștiul a tratat prea mult timp circulația ca pe o prioritate absolută și calitatea locuirii ca pe un efect secundar. Rezultatul este un oraș care mută repede oamenii și obosește lent corpurile. Un oraș care nu izbucnește, ci macină.
Zgomotul are și această particularitate: nu produce întotdeauna scandal politic. Nu are spectaculozitatea unei demolări și nici dramatismul unei crize bruște. Se insinuează. Se repetă. Devine fundal. Tocmai de aceea este atât de ușor de tolerat și atât de greu de corectat. Orașele nu se degradează doar prin ruină vizibilă. Se degradează și prin această uzură invizibilă, care ajunge să fie acceptată ca normalitate.
În București, normalitatea a devenit suspect de gălăgioasă.
Șoseaua Viilor poate fi, așadar, un răspuns punctual. Dar nu este răspunsul complet. Mai corect ar fi să spunem că ea este unul dintre locurile în care orașul se aude cel mai tare pe sine: grăbit, congestionat, lipsit de răgaz și incapabil să-și protejeze propriul spațiu de locuire.
Întrebarea reală nu este doar care este cea mai zgomotoasă stradă. Întrebarea reală este când a început Bucureștiul să creadă că un oraș viu trebuie să fie, în mod obligatoriu, un oraș care nu mai tace niciodată.
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
