Bicicleta face bine inimii. Medicii recomandă mișcarea, Organizația Mondială a Sănătății vorbește despre cel puțin 150 de minute de activitate fizică moderată pe săptămână, iar mersul pe bicicletă este una dintre cele mai simple metode prin care omul contemporan poate împăca două lucruri aparent imposibile: să ajungă undeva și, în același timp, să facă ceva pentru sănătatea lui.
Teoretic, este foarte simplu. Îți iei bicicleta și pleci. În București, propoziția aceasta are nevoie de câteva explicații.
În primul rând, trebuie să găsești pe unde să pleci. Capitala are aproximativ 56 de kilometri de infrastructură pentru biciclete. Cifra sună rezonabil până când citești continuarea: potrivit TPBI, numai aproximativ 25 de kilometri asigură condiții corespunzătoare de funcționare. Restul necesită reabilitare sau modernizare.
Așadar, avem bicicletă, avem recomandarea medicală, avem dorința de a salva planeta și avem chiar și pistă. Pentru o vreme.
Pedalezi liniștit, începi să capeți încredere în oraș, poate chiar te gândești că am devenit puțin mai europeni și, fără niciun avertisment, pista se termină. Nu neapărat într-un loc în care ai putea lua o decizie calmă. Uneori se termină exact acolo unde începe partea interesantă.
Din acel moment nu mai practici ciclismul. Practici Bucureștiul.
Trebuie să hotărăști dacă intri pe carosabil, dacă te urci pe trotuar, dacă te dai jos de pe bicicletă, dacă te întorci sau dacă înainte de toate ar fi bine să-ți pui ordine în relația cu Dumnezeu.
În alte orașe, bicicleta este un mijloc de transport. În București este și un test de caracter.
Trebuie să anticipezi mașina care va opri „numai un minut”, portiera care s-ar putea deschide, șoferul care schimbă banda înainte să descopere semnalizarea și intersecția în care marcajul pentru biciclete te abandonează cu discreția unei relații care nu mai funcționează. Din punct de vedere cardiovascular, orașul este foarte eficient. Uneori nici nu trebuie să pedalezi mai tare ca să-ți crească pulsul. Bucureștiul face asta pentru tine.
Există, desigur, și trasee pe care lucrurile funcționează. Poți merge pe anumite porțiuni ale Căii Victoriei, pe Splai, prin zona Aviatorilor și pe alte bucăți de infrastructură unde, pentru câteva minute, bicicleta și orașul par să fi semnat un armistițiu.
Problema apare când nu ieși cu bicicleta ca să te plimbi, ci ca să ajungi undeva.
Viața are prostul obicei de a nu-ți așeza serviciul, școala, întâlnirea sau medicul exact la capătul pistei. Nu poți să-i explici celui care te așteaptă că ai fi venit la ora nouă, dar infrastructura velo s-a terminat la opt și douăzeci și șapte. Așa descoperi adevărata particularitate a bicicletei bucureștene: nu lipsesc complet pistele, ci lipsește suficient de des legătura dintre ele.
Există aici o bucată, dincolo încă una, apoi alta ceva mai departe, iar între ele se află orașul real, cu autobuze, taxiuri, mașini parcate, mașini care caută parcare, mașini care au găsit parcarea pe pista ta și șoferi care par sincer surprinși că și bicicleta este participant la trafic.
Când traseul trece pe lângă o mașină oprită pe pista de biciclete, nu trebuie să fii nervos. Omul are treabă. Probabil numai cinci minute. În București, cele cinci minute sunt o unitate juridico-filozofică de timp care poate însemna aproape orice.
Biciclistul ocolește. Pietonul ocolește. Autobuzul ocolește. Orașul întreg pare construit în jurul verbului „a ocoli”. Mai există și acele situații minunate în care pista împarte spațiul cu trotuarul. Acolo începe un conflict pe care nici biciclistul, nici pietonul nu și l-au dorit. Pietonul merge firesc acolo unde are loc, biciclistul încearcă să înainteze pe ceea ce administrația a decis că este traseul lui, iar fiecare îl consideră pentru câteva secunde pe celălalt problema.
De fapt, problema este desenată sub picioarele amândurora. Este fascinant câtă responsabilitate individuală poate produce infrastructura prost gândită. În loc să te întrebi cine a proiectat locul, ajungi să te cerți cu omul care merge cu sacoșa.
Există însă un punct în care ironia trebuie lăsată deoparte. În primele opt luni ale anului 2026, în București au fost înregistrate 24 de accidente rutiere grave cu bicicliști, în urma cărora 24 de oameni au fost răniți grav. Era deja un număr cu 20% mai mare decât totalul accidentelor grave cu bicicliști raportate pentru întreg anul precedent.
Aici nu mai este nimic amuzant. Bicicleta este sănătoasă. Mediul în care o folosim trebuie să fie și el suficient de sigur încât propoziția aceasta să rămână adevărată.
Există acum un Masterplan Velo, există proiecte, există planuri pentru o rețea mult mai mare și există, cel puțin pe hârtie, intenția de a lega bucățile între ele. Este foarte bine. Un oraș de dimensiunea Bucureștiului nu poate rămâne la nesfârșit într-o relație în care bicicleta este acceptată festiv în weekend și privită cu suspiciune luni dimineața.
Pentru că adevăratul test nu este dacă poți organiza o plimbare cu bicicleta prin centrul orașului într-o duminică însorită.
Testul este dacă un om obișnuit poate pleca marți dimineața de acasă, poate merge opt kilometri până la serviciu și poate ajunge acolo fără să considere experiența o realizare personală.
Într-un oraș normal, nu trebuie să fii curajos ca să mergi cu bicicleta. Trebuie doar să ai bicicletă.
La noi încă există o anumită doză de eroism involuntar. Îți pui casca, luminile, verifici frânele, te uiți pe traseu, pleci și, după câteva intersecții, începi să înțelegi că aplicația care ți-a calculat drumul cunoaște foarte bine geografia Bucureștiului și foarte puțin Bucureștiul.
Pe hartă sunt șapte kilometri.
În realitate sunt șapte kilometri, trei negocieri, două dispariții misterioase ale pistei, o mașină „doar două minute”, o portieră suspectă și cel puțin un moment în care te întrebi dacă sănătatea nu putea fi obținută și printr-o metodă mai puțin sănătoasă.
OMS spune că mișcarea este bună pentru inimă. Are dreptate.
Doar că, dacă alegi bicicleta prin București, orașul consideră probabil că simplul exercițiu nu este suficient și îți oferă, fără costuri suplimentare, adrenalină, reflexe, anticipație, orientare, negociere și o formă foarte personală de meditație asupra fragilității existenței. În Amsterdam, probabil pedalezi. În București ai și intrigă. Nu știi ce urmează. Uneori nici pista.
de Andrei Slăvuțeanu
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
