Odată cu sfârșitul Războiului Rece, ordinea internațională a părut să intre într-o eră a certitudinilor. Francis Fukuyama anunța „sfârșitul istoriei”, considerând că democrația liberală și hegemonia americană nu mai aveau rivali credibili, iar ciclul hegemonic al Statelor Unite urma să fie unul imbatabil.
În opoziție, Samuel Huntington prevestea o „ciocnire a civilizațiilor”, teorie pe care mulți contemporani au privit-o cu scepticism, dar care s-a dovedit treptat tot mai relevantă.
Deși părea improbabil ca identitatea culturală sau religioasă să devină sursa centrală a conflictelor în era globalizării, realitatea post-Război Rece a demonstrat contrariul: războaiele din Balcani, conflictele din Orientul Mijlociu sau resurgența Rusiei au arătat că identitatea, alături de interesele strategice, joacă un rol definitoriu în dinamica internațională.
Din perspectiva neorealistă, statele continuă să acționeze pentru a-și maximiza securitatea și influența într-un sistem anarhic. Totuși, Huntington adaugă o dimensiune esențială, cea a apartenenței civilizaționale.
Astfel, alianțele nu se formează doar pe baza calculului pragmatic, ci și prin prisma unor afinități identitare. Vedem această realitate în relația privilegiată dintre Rusia și Serbia, unde ortodoxia și moștenirea culturală comună completează interesele strategice. La fel, lumea occidentală, prin NATO și Uniunea Europeană, se coagulează în jurul valorilor democratice și al unei identități iudeo-creștine, în timp ce în Asia de Est asistăm la consolidarea unui bloc în jurul Chinei, unde tradițiile confucianiste se împletesc cu ambițiile hegemonice ale Beijingului.
Astfel, se conturează o ordine internațională în care calculele reci ale puterii se îmbină cu solidarități istorice și culturale, generând atât noi oportunități de cooperare, cât și linii de falie profunde.
În acest context, România nu-și mai poate permite luxul de a fi un actor reactiv, lipsit de viziune și de proiect de țară. Apartenența la NATO și UE este o ancoră strategică solidă, dar simpla repetare a clișeului „consolidării profilului european și euroatlantic” nu mai are valoare practică. Este nevoie de un profil propriu, de o specializare care să ofere relevanță internațională și care să facă din România un actor recunoscut pentru expertiza sa într-un domeniu clar.
Or, pentru a construi acest profil, România trebuie să își valorifice avantajele comparative și să îmbine diplomația cu dezvoltarea internă.
Unul dintre pilonii fundamentali îl poate reprezenta agricultura. Avem resurse naturale excepționale, soluri fertile și tradiții care ne pot transforma într-un hub agroalimentar regional. Prin dezvoltarea unor sectoare competitive – cereale, produse bio, vinuri – România ar putea deveni un furnizor strategic pentru piețe uriașe precum Asia și Orientul Mijlociu.
Egiptul, de pildă, rămâne dependent de importuri masive de grâne, iar statele din Golf caută parteneri de încredere pentru securitatea alimentară. România ar putea ocupa acest loc dacă și-ar mobiliza diplomația economică și dacă atașații comerciali ar lucra activ la deschiderea și consolidarea acestor piețe.
Un al doilea pilon ar trebui să fie inovația și digitalizarea. Într-o lume în care competitivitatea se măsoară în tehnologie, România are potențial să devină un centru regional în domenii precum securitatea cibernetică, inteligența artificială sau fintech.
Start-up-urile din IT au deja o reputație bună, dar este nevoie de politici publice care să creeze infrastructura necesară – parcuri tehnologice, parteneriate internaționale, stimulente fiscale. Colaborări cu state precum Coreea de Sud,Japonia sau Singapore, recunoscute pentru performanțele lor tehnologice, ar putea oferi României o poziție privilegiată în regiune.
La fel de importantă este diplomația, atât politică, cât și economică. România are o tradiție solidă de relații în Orientul Mijlociu și Asia, construită în perioada comunistă, dar pe care, din păcate, a început să o piardă. Imaginea pozitivă pe care o avem în aceste regiuni ar putea fi revitalizată prin investiții în centre culturale și comerciale, prin misiuni economice și printr-o diplomație mai activă. Dacă în anii ’70 România era percepută ca un actor de dialog în Orient, astăzi riscăm să fim uitați, lăsând loc altor state să ocupe spațiul diplomatic și economic.
Recuperarea acestor punți ar aduce beneficii concrete, de la exporturi agricole la contracte energetice și investiții reciproce.
Într-o lume a lui Huntington, unde identitatea civilizațională creează alianțe și diviziuni, dar și a neorealismului, unde supraviețuirea depinde de putere și securitate, România trebuie să-și definească cu claritate traiectoria. Nu ne mai putem permite să fim doar un actor reactiv, un „pompier” care răspunde crizelor fără a le anticipa. Dacă vom continua să fim „o frunză în vânt”, peste câteva decenii riscăm să devenim o societate haotică, prinsă în jocurile marilor puteri fără a avea capacitatea de a influența în vreun fel rezultatul. Dar dacă vom reuși să ne construim un profil distinct – lider regional în agricultură, inovator în tehnologie și diplomat respectat – România are șansa să devină un actor de relevanță într-o lume multipolară și competitivă.
Petru Marius Sabou – Analist de politică externă și geopolitică. Este preocupat de mai multe subiecte de interes geostrategic și de analiza de intelligence.
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
