39.4 C
București
sâmbătă, iulie 13, 2024

 Prin Ferme

Una din ideile sistematizării interbelice era specializarea împrejurimilor Capitalei într-o agricultură sistematică ca să poată susține consumul bucureștean.

Doar că… na belea! În vremea bunăstării și creșterii oamenii voiau altceva: să se distreze, să se recreeze, să locuiască frumos în afara Orașului.

Se amenajează Pădurea Băneasa, Snagovul; toată ieșirea de nord era un pol al trăitului bine; așa că… de ce ferme și nu vile?

Așa s-o fi născut și cartierul de la marginea Otopenilor pe care lumea-l știe de „Ferme”. Îl știe, fiindcă așa-i și zice; dintotdeauna i-a zis așa. Iar toate străzile de aici se cheamă tot „Ferme” – de la Ferme A la Ferme O; niciodată n-au primit nume.

N-am deslușit prea mult: pare a fi o împroprietărire întîrziată după Primul Război, în care ofițerii au primit loturi generoase în 1923. Terenul să fi fost din desfacerea vreunei moșii? Să se lege, cumva, de primele planuri interbelice de sistematizare rurală, în care comuna Otopeni fusese aleasă, la sfîrșit de ani ’30, ca un model?

Habar n-am. Ce-i clar, e că s-au tăiat străzi drepte, frumoase, foarte largi, cu parcele generoase – pămînt de pe urma căruia o familie chiar putea să trăiască mulțumitor! – dar lipsesc cu desăvîrșire edificiile publice; o nouă vatră de localitate, dar fără vreo dimensiune civică.

Pînă-n anul 1940 nu se aude nimic de cartierul ăsta. De-abia acum în „mica publicitate” încep anunțuri: vînzări, închirieri… Construcțiile – încă nu multe – par proaspete; și nu știu cum s-o zic, dar uneori se simte din succintele înșiruri de cuvinte plătite nesiguranța vremii. Era Război; Aeroportul era la un pas; bateriile antiaeriene se vedeau mai departe, pe cîmp; de-a lungul șoselei București-Ploiești erau săpate tranșee – urmele s-au ghicit mulți, mulți ani după aceea, pînă mai curînd decît credeți.

Dar… nu v-am zis unde-s Fermele astea: după Aeroport, pe mîna dreaptă; peste drum de vastul sanatoriu „Ana Aslan”. Cartierul se-ntinde aproape un kilometru pe șosea, pînă la podul de cale ferată al liniei ce duce la Urziceni.

Firește, azi s-au ridicat și o droaie de vile, nu toate frumoase; dar au rămas destule loturi și case părăsite, chiar de-a lungul Deneului. Cartierul a fost asfaltat, s-au făcut trotuare, dar se vede că a mai rămas și loc de o peluză-n fața gardului, pînă-n stradă. La vremea anilor ’80, cînd orice petic de teren trebuia să fie valorificat, pe marginile străzilor – pe atunci doar de pămînt cu pietriș – nu se mai puneau flori, ci cîteva rînduri de porumb. Demolările din acei ani au iertat cartierul; doar capătul dinspre noua pistă de aterizare a fost afectat, pentru a se elibera culoarul de siguranță necesar: strada B a dispărut, casele de pe ea au fost dărîmate.

Pe măsură ce te apropii de marginile cartierului, parcă se simte și un pic de delăsare, dar străzile principale au ștaif. Cîteva din clădirile vechi îți fac și azi cu ochiul. Cine-o fi stat în ele? Nu doar otopenari sadea, ci și artiști și oameni cu cheag din București au locuit pe aici.

Dintre toate, cea mai cea e asta. Pe unde-s acuma mașinile din curte, fusese o piscină; poate-i asta e casa aceea de care se tot vorbea în anunțuri: „vilă ultramodernă… 10 camere… garaj… parc… bazin înot… 3000 mp.

Otopeniul a-nființat o linie de microbuze care șerpuiește-n toată comuna; le vezi trecînd și pe aici. Altminterea, ajungi numaidecît la Piața Scînteii, folosindu-te de liniile de autobuz preorășenești. Ba chiar, de ceva vreme, s-a făcut și stație de tren – „Otopeni Nord” îi zice și-i fix la pod.

Podul a fost construit în 1943 și a fost calibrat, atunci, pentru o veritabilă viitoare autostradă; e loc pe sub el pentru trei benzi de circulație pe sens!

Că veni vorba de pod, lumea-i zice la Măgura. Era numele restaurantului lui Costică Măgură care funcționase aici, fix la intrarea-n cartier, din vremea Războiului; mai apoi, pînă pe la sfîrșit de ani ’70 (cînd a ars) a fost bufet.

Să nu credeți că restul zonei fusese mai puțin sclivisit. Venind de la Aeroport, pe partea cealaltă a șoselei găsim – Doamne, în ce degradare! – cîteva veritabile conace. Două au fost încorporate în parcul Geriatriei. Iar înspre Aerogara de mărfuri e și azi vila Malaxa, ce făcea parte din ditamai moșia, udată de apa uitatului pîrîu Pasărea. Fabrica de vată și secția de eșarfe de la Măgura întregeau tabloul mic-industrial.

Ce, cine, cînd – întrebări la care azi nimeni nu mai știe să răspună. Erau și ferme, și restaurante, și făbricuțe, n-ai cum să mai scormonești trecutul.

de The Hungry Mole

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.

Cele mai noi

Din aceeasi categorie