Veneam dinspre stăvilar, de peste pod. Auzisem cândva că cel pe care mai demult l-am căutat, s-ar putea afla în bolgiile gropii lui Ouatu. Dar nu mai știam dacă acum 80 de ani am auzit asta sau ieri sau azi de dimineață. Copilul durerii, acel ”puer aeternus” care mi-a purtat numele (ori al cărui nume îl port, mi-e frică să recunosc vreo identitate când îi știu răsuflarea pe aproape), acel copil fantasmatic ce mi-a împrumutat destinul său s-ar afla în sordidul gropii cuțitarilor și borfașilor, așternut pe un pat de gunoi. Pentru un moment înghețat, am simțit că-s un mag neștiutor, rătăcitor în prologul unei evanghelii strâmbe și întoarse, unde pruncul e lăsat printre lepădăturile și ciumații pământului, fără stea și fără daruri.
Dar groapa nu mai era și în locul ei, peste hăul astupat, se întinde o grădină îngrijită, cu copaci buni, cu ramuri vânjoase. Seva locului micului eden de lângă pod se trage din osemintele păcatelor celor vechi. E o măduvă bună, face cerul înserării mai albastru.
Copilul a fost luat și dus mai sus, știam povestea (o și visasem). De la fosta groapă a lui Ouatu am străbătut cu pas întins labirintul de străduțe dintre Cimitirul Sfânta Vineri și Piața Domenii. Am ajuns la maica gropilor, la muma pustietăților: la Cuțarida.
Porțile închise, copilul nu era, noaptea căzuse. Obosiți, ne-am retras la un ceai.
Dar eu tot aud, la răstimpuri, scâncetul acelui copil din murdărie și funingine.

de Mario Barangea

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.