O poveste, cu tâlcul ei, despre București și despre oamenii care-l locuiesc. Maică-mea este imobilizată la pat de mai bine de două săptămâni. Spre norocul meu, zilnic vine o asistentă, pe care o cunoaștem de ani buni, care mă ajută, măcar două ore: o schimbă, o spală, schimbă sonda urinară. Mă rog, ce se face. În rest am eu grijă de ea. Nu vreți să știți cum e!
Cum de azi lipsește o săptămână, trebuie să vină o colegă de-a ei. Femeia locuiește în Militari, și lucrează la același spital din nordul Capitalei. Nu e tânără. Ei bine, când îi spuneam cum ajunge la mine, am realizat că femeia nu știe cum ajunge în Centru. Pentru tot mai mulți bucureșteni zona centrală nu mai există. Nu mai este parte a orașului. Biserica Luterană, Sf. Iosif, Biserica Albă, Ateneul, Amzei, sunt practic niște necunoscute. Calea Victoriei? Ce-i aia?
Orașul e făcut bucăți. Fiecare cartier s-a autonomizat, nu mai face parte dintr-un întreg. Ce oferă Centrul oamenilor? Nimic! Absolut nimic! Spectacole? Zone de agrement? Evenimente culturale? Viață economică? Cu ce să ajungi aici? Cu bicla?
Este la fel cu țara: ruptă în bucăți, conduse de niște feudali, veșnic porniți pe război și cucuie, pentru care oamenii sunt doar statistici. E bine!
de Constantin Gheorghe
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
