Bucureștiul a ajuns la scadență

Ani întregi, Capitala a împins problemele înainte: datoriile transportului public, conductele îmbătrânite, liniile de tramvai, parcările, ajutoarele sociale. Acum toate par să ceară bani în același timp. Iar nota de plată ajunge, inevitabil, la bucureșteni.

Bucureștiul nu duce lipsă de proiecte. Duce lipsă de timp.

Există tramvaie de cumpărat, troleibuze de adus pe străzi, șine de schimbat, conducte de înlocuit, trotuare de eliberat, parcări de construit, datorii de achitat. Privite separat, sunt probleme administrative. Privite împreună, spun însă ceva mai important despre oraș: Bucureștiul a intrat într-o perioadă în care nu mai poate amâna aproape nimic.

Și exact aici începe problema.

Transportul public este probabil exemplul cel mai limpede. STB are datorii acumulate, penalități și probleme structurale care nu s-au născut ieri. Pentru călătorul care așteaptă tramvaiul într-o stație, discuția despre insolvență, restructurare sau datorii către ANAF poate părea foarte departe. Până în ziua în care nu mai este.

Un oraș de dimensiunea Bucureștiului nu-și poate permite ca transportul public să funcționeze permanent la limita unei crize financiare. Nu este doar problema unei companii. Este problema milioanelor de deplasări zilnice de care depinde orașul.

În același timp, Bucureștiul cumpără viitorul pe care ar fi trebuit să-l pregătească de mult: 100 de troleibuze și 79 de tramvaie sunt în plan. Numai că între intenție și momentul în care un vehicul ajunge efectiv pe traseu se întinde lumea complicată a licitațiilor, contestațiilor și proceselor.

Este poate una dintre cele mai frustrante realități ale administrației românești: poți avea bani și poți porni o investiție fără să poți spune cu certitudine când o vei termina.

Aceeași poveste se vede și în șantiere.

Bucureșteanul vede strada spartă și întreabă firesc de ce durează atât. Sub asfalt, orașul descoperă însă uneori propria sa memorie pierdută. Conducte care nu apar corect în planuri. Cabluri găsite acolo unde documentele spun că n-ar trebui să fie. Rețele de apă, termoficare, gaze sau electricitate despre care hârtiile și realitatea nu spun întotdeauna același lucru.

Atunci apar expertize noi, proiecte noi, bani suplimentari și alte luni de șantier.

Imaginea este aproape simbolică pentru București: sapi ca să repari prezentul și dai, la propriu, peste greșelile trecutului.

Nicăieri nu se simte însă mai direct această moștenire decât la robinet.

În fiecare vară, lipsa apei calde produce aceeași revoltă, iar explicația rămâne la fel de neplăcută: dacă nu schimbi conductele acum, riști să nu ai căldură iarna. În paralel, o rețea veche continuă să cedeze.

Pentru omul care face duș cu apa încălzită într-o oală, distincția dintre o avarie și o lucrare programată nu schimbă prea mult situația. Din punctul lui de vedere, apa caldă tot nu curge.

Dar adevărata problemă nu mai poate fi ascunsă în spatele unei avarii sau al unui șantier. Bucureștiul plătește astăzi costul infrastructurii care a fost lăsată să îmbătrânească.

Iar infrastructura nu este singura datorie.

Capitala are de recuperat și o restanță uriașă față de persoanele cu dizabilități: aproximativ 700 de milioane de lei, potrivit cifrelor prezentate de administrație. Plata propusă, câte 250 de lei lunar până la stingerea datoriei, ar presupune un efort anual de peste 130 de milioane de lei.

Aici nu mai discutăm despre țevi, șine sau asfalt. Discutăm despre oameni cărora statul le datorează bani.

Este probabil cea mai incomodă imagine a situației financiare a Bucureștiului: un oraș care trebuie să aleagă permanent între facturi restante și investiții pe care nu-și mai permite să le amâne.

Peste toate vine și promisiunea unei alte Capitale: un centru cu mai puține mașini pe trotuare, mai mult spațiu pentru pietoni și parcări mutate în subteran.

Sună firesc. În multe orașe europene, este deja normalitate.

Numai că și această schimbare costă.

Nu poți lua pur și simplu mașinile de pe trotuare fără să decizi unde le pui. Nu poți pietonaliza fără transport public credibil. Nu poți cere oamenilor să renunțe la automobil dacă alternativa vine rar, stă în trafic sau circulă pe infrastructură veche.

Orașele nu se schimbă printr-o măsură. Se schimbă printr-un sistem.

Iar aici Bucureștiul ajunge din nou la aceeași problemă: toate lucrurile sunt legate între ele.

Transportul public depinde de bani. Banii sunt consumați și de datorii. Șantierele depind de infrastructura găsită în pământ. Termoficarea depinde de investiții făcute înainte ca țevile să cedeze. Eliberarea centrului de mașini depinde de existența unor alternative.

Nu există o singură mare criză a Bucureștiului.

Există multe probleme vechi care au ajuns în același timp la termen.

De aceea, următorii ani nu vor fi spectaculoși. Vor fi ani de șantiere, restricții, costuri și decizii nepopulare. Vom avea probabil mai multe garduri de șantier înainte să avem mai multe trotuare libere. Mai multe conducte scoase din pământ înainte să avem apă caldă sigură. Mai multe discuții despre datorii înainte să avem transport public sănătos financiar.

Problema nu mai este dacă Bucureștiul își permite toate aceste reparații.

Problema este că nu-și mai permite să nu le facă.

Orașul a trăit prea mult din amânări. Acum au venit toate la scadență.

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.