Pîn’la urmă, am făcut un soi de pace cu moda „supraînălțărilor”. O-nțelegem; nevoia de a te urca pe verticală e legitimă și – odată cu renovarea unei case vechi, care este deja o treabă scumpă – se justifică și căutarea de a obține încă un etaj.
Și nu de puține ori am întîlnit chiar și soluții plăcute… sau cel puțin interesante.
Să zicem, deci, că acceptăm un etaj mai ușchit, atîta vreme cît casa veche de dedesubt și-a păstrat șarmul!
Însă, pentru azi, am ales două exemple dezamăgitoare; ele au în comun revenirea și refacerea unor înălțări precedente, efectuate în trecutul recent, care nu depreciaseră definitiv imobilul inițial.
Primul popas, pe micuța stradă Lebedei. Culmea e că renovarea înălțării e chiar în regulă, dar parterul de acum e – cum să zic? – plictisitor.
Pe Iacob Negruzzi, alt caz. Aici căsuța chiar era drăguță:
Vai… și în ce fel a fost ștearsă acum.
de The Hungry Mole
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
