… mirosul toamnei e, într-adevăr, fantastic: așa cum se compune și se des-compune din sumedenia de fire și firișoare, fiecare cu izul său!
Și cît de puțin îl mai simțim – doar frunzele ce putrezesc ne mai aduc stîrnesc amintirea că sîntem înconjurați de atîtea pe care nu le mai știm să le vedem.
Cum altfel?
Cum să mai miroasă a toamnă, de pildă, cînd nu mai dăm foc la frunze și la buruienele uscate?
Cum să se mai simtă fumul serii ce te făcea să simți că oamenii s-au întors cu toții acasă, cînd în sobe nu mai ard lemne și cărbuni, ci gaze?
Cum să-ți mai sară inima-n piept, trecînd pe lîngă o fabrică unde se face pîine ori ciocolată ori mezeluri, cînd toate fabricile de azi au zeci de instalații care scot afară aer primenit, fără nici urmă de miros?
În lumea asta a noastră – tot mai curată, mai ecologică, mai sigură – cînd dăm peste vreun lucru cu gust, cu miros, cu viață în el, parcă ne trăznește; ne cheamă la el, ne ademenește, ne păcălește.
Ne schimbăm; schimbarea nu-i rea – schimbarea e progres – doar că uneori omul mai rămîne cîte-un pas în urmă, adulmecînd vreo urmă a trecutului.
Găsii prin arhiva foto a agenției noastre de presă două imagini de iarnă bucureștene, luate acum mai bine de 60 de ani: Doamne, ce țipă frigul, ceața lăptoasă și udeala de pe jos! Doamne, cît de la fel ni-i orașul, prin vremuri!
Doamne, urîtă-i iarna atunci cînd și orașu-i urît.
de The Hungry Mole
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
