Pe 16 iulie, la Recoletos Jazz Madrid, pianul lui Marco Poingt și trompeta lui Carlos Sarduy nu au funcționat ca două voci așezate una lângă alta, ci ca două moduri diferite de a imagina aceeași muzică. Îl cunoscusem pe Marco înaintea concertului. După ultima notă, aveam sentimentul că îl întâlnisem din nou.

Uneori, un concert nu prezintă doar muzica unui artist. Anunță ceea ce urmează.
În seara de 16 iulie, la Recoletos Jazz Madrid, colaborarea dintre pianistul francez Marco Poingt și trompetistul cubanez Carlos Sarduy a avut această calitate. Nu părea o întâlnire construită pentru o singură apariție și nici o asociere spectaculoasă între două personalități muzicale diferite.
Se auzea că între cei doi exista deja o conversație.
Albumul Calypso, pe care Marco Poingt îl lansează împreună cu Carlos Sarduy, va oferi acestei colaborări o formă discografică. La Recoletos am putut însă surprinde forma ei vie: schimbătoare, riscantă și imposibil de fixat complet.
Îl întâlnisem pe Marco înainte de concert.
Există un anumit tip de muzician care începe să își interpreteze rolul artistic înainte de a urca pe scenă. Vocea, gesturile și conversația devin extensii ale imaginii publice. Marco Poingt nu lasă această impresie.
În afara scenei este direct, deschis și lipsit de solemnitate. Nu pare să considere că fiecare întâlnire trebuie transformată într-o discuție importantă despre muzică. Nu își poartă pregătirea, experiența și proiectele asemenea unor argumente care trebuie expuse imediat.
Această naturalețe ar putea crea imaginea unui artist spontan, condus mai ales de intuiție. Concertul avea să arate însă câtă rigoare se află în spatele libertății sale.
Când Marco se așază la pian, relația sa cu timpul se schimbă.
Conversația obișnuită este înlocuită de o concentrare care nu are nimic rigid. Mâinile nu caută pur și simplu acordurile corecte, iar pianul nu este redus la rolul de a pregăti intrările trompetei. El devine un spațiu în care muzica poate fi organizată și, în clipa următoare, pusă din nou sub semnul întrebării.
Marco Poingt are formația unui pianist care cunoaște disciplina construcției. Se simte în claritatea frazelor, în controlul dinamicii și în felul în care o temă este susținută chiar și atunci când improvizația pare să o îndepărteze de punctul de plecare.
Dar această disciplină nu îl ține captiv.
O folosește pentru a putea risca.
În dialogul cu Carlos Sarduy, această calitate devine imediat vizibilă. Carlos este un muzician care poate schimba temperatura unei piese în câteva secunde. Trompeta sa nu intră timid într-un spațiu pregătit de ceilalți. Îl modifică.
Uneori atacă frontal, cu o energie care obligă întregul ansamblu să reacționeze. Alteori reduce sunetul până când câteva note par să țină întreaga piesă în suspensie.
În fața unei asemenea forțe, un pianist poate alege să se retragă într-un rol sigur sau să intre într-o competiție de intensitate.
Marco nu face nici una, nici alta.
El schimbă arhitectura muzicii.
Când trompeta accelerează tensiunea, pianul nu încearcă să o depășească. Construiește un alt traseu. Când Carlos lasă o frază deschisă, Marco nu o completează mecanic, ci îi modifică sensul. Când pianul introduce o idee nouă, trompeta o preia fără să o imite.
Această relație nu este una dintre solist și acompaniator.
Este o negociere continuă între doi lideri muzicali care nu simt nevoia să stabilească permanent cine conduce.
Există în jazz colaborări întemeiate pe asemănare. Muzicienii împărtășesc aceeași tradiție, aceeași estetică și aproape același vocabular. În alte cazuri, valoarea apare tocmai din diferență.
Marco Poingt și Carlos Sarduy vin către muzică din teritorii distincte.
În pianul lui Marco se aud formația clasică, jazzul contemporan, experiența fusionului și interesul pentru limbaje muzicale care depășesc o singură geografie. În trompeta lui Carlos se află pulsația cubaneză, complexitatea ritmică afro-cubaneză, libertatea jazzului și o energie scenică greu de separat de personalitatea sa artistică.
La Recoletos, niciunul nu a încercat să își ascundă originea muzicală pentru a crea o zonă neutră de întâlnire.
Dimpotrivă, diferența a devenit chiar materia concertului.
Aceasta este și promisiunea pe care o poartă Calypso.
Titlul sugerează o muzică aflată în mișcare, purtată între spații culturale și ritmuri care nu pot fi atribuite unei singure tradiții. Dar proiectul nu trebuie înțeles prin formula prea comodă a „fuziunii”.
În muzica superficial hibridă, stilurile pot fi recunoscute separat: puțin jazz, o culoare latină, câteva armonii clasice și o energie de rock. Elementele coexistă, dar nu se schimbă reciproc.
În colaborarea dintre Marco și Carlos, întâlnirea este mai profundă.
Pianul nu rămâne același după ce intră în dialog cu trompeta. Trompeta nu își urmează drumul fără să fie influențată de spațiul armonic creat de pian. Fiecare muzician îl obligă pe celălalt să răspundă într-un limbaj care îi aparține, dar pe care nu l-ar fi folosit în același mod dacă ar fi fost singur.
De aici vine senzația de muzică vie.
Nu asculți un concept bine executat, ci o relație care se construiește chiar în fața ta.
Concertul de jazz este adesea descris prin virtuozitate, energie și improvizație. Toate au existat în acea seară. Dar cel mai interesant lucru nu a fost performanța individuală a celor doi, ci încrederea dintre ei.
Un muzician riscă altfel atunci când știe că partenerul de scenă îi va înțelege intenția.
Poate abandona o frază înainte de a o încheia. Poate schimba direcția fără să ofere un avertisment explicit. Poate lăsa tăcerea să dureze puțin mai mult decât ar fi prudent. Poate provoca, fiind sigur că provocarea nu va rămâne fără răspuns.
Această încredere nu se poate fabrica pentru un concert.
Ea apare din timpul petrecut împreună, din repetiții, din proiecte comune și, probabil, din multe momente în care muzica nu a funcționat imediat și a trebuit găsită o altă cale.
Publicul nu vede această istorie.
Dar o aude.
După concert, l-am reîntâlnit pe Marco.
În mod evident, era același om pe care îl cunoscusem înainte ca muzica să înceapă. Același fel deschis de a vorbi, aceeași lipsă de teatralitate și aceeași naturalețe.
Se schimbase însă perspectiva mea.
Înainte de concert îi cunoscusem prezența. După concert îi cunoșteam și felul de a gândi muzical: disciplina fără rigiditate, libertatea fără dezordine și capacitatea de a construi alături de o personalitate artistică atât de puternică precum Carlos Sarduy fără să se retragă și fără să încerce să o domine.
Uneori, muzica nu dezvăluie o altă identitate a omului.
O face doar mai precisă.
În cazul lui Marco Poingt, pianul arată ceea ce conversația lasă în plan secund: concentrarea, curiozitatea, inteligența relației și dorința de a merge dincolo de prima soluție posibilă.
Concertul din 16 iulie de la Recoletos Jazz a avut propria sa viață și s-a încheiat odată cu ultima notă. Albumul Calypso va duce mai departe dialogul dintre cei doi muzicieni și îl va face accesibil unui public mai larg.
Dar un album și un concert nu păstrează același lucru.
Discul poate fixa compozițiile, sunetul și universul artistic al proiectului. Concertul păstrează riscul: acea posibilitate ca, într-o anumită seară, muzica să meargă într-o direcție pe care nici artiștii nu o cunoșteau complet înainte de a urca pe scenă.

La Recoletos, Marco Poingt și Carlos Sarduy au construit tocmai o asemenea seară.
Nu două lumi muzicale prezentate în paralel.
O lume nouă, creată între ele.
Andrei Slăvuțeanu
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
