M-a chemat un prieten să ne vedem la o cafea, pe Batiștei. Am ajuns. În față, plin de lume. Inițial nu am înțeles care e treaba, de regulă sunt câțiva oameni. Am crezut că o fi vorba despre o sărbătorire diurnă (chiar matinală) a cuiva. Nicidecum! De fapt, era patiseria de alături! Merdenele! Oamenii stăteau la coadă la merdenele. Pe Batiștei, nu în Amzei!
Cât timp am stat la cafea, coada nu a scăzut; veneau constant alți oameni, în cuplu sau singuri pentru a aștepta răbdători, în soare, să cumpere merdenele. Îmbrăcați frumos, ca de oraș. Nimic altceva din oferta patiseriei nu conta. Oamenii luau exclusiv merdenele și se așezau la măsuțele de pe trotuar, inclusiv la cele din fața cafenelei, cu acordul acesteia; vorba ceea, dacă tot se așezau acolo, luau și o cafea de la vecini.
Nu știu câte patiserii din oraș s-au trezit deodată cu un volum atât de mare de clienți. Nu știu dacă e doar o reacție locală, bucureșteană, sau dacă există și-n alte orașe. Dar eu aș observa câteva aspecte:
1. Clienții erau exact din categoria țintită de Mița Biciclista. Erau parte din acel (upper) middle class bucureștean, cu studii superioare, cu muncă la corporație sau în afaceri mici sau medii, personale. Genul de public care are bilete la festivaluri de muzică (inclusiv la George Enescu), de teatru, film etc sau care participă la vernisaje, lansări de carte șamd. Altfel spus, Mița Biciclista era penalizată taman de publicul său real sau potențial.
2. Am mai observat că mai nimic altceva nu a motivat acest tip de public să se activeze atât de prompt: tăierile veniturilor celor din clasele defavorizate, anularea nicicând justificată cu probe a alegerilor, sufocarea economiei (ba chiar taman a afacerilor mici și mijlocii despre care am vorbit la pct.1), prin taxe și impozite tot mai gonflate, politica externă făcută parcă întru sfidarea opiniei unei părți considerabile a populației, prăbușirea volumului de investiții străine și multe altele asemenea, nimic nu a animat – se pare – clasa de mijloc, așa cum a făcut-o un discurs de promovare al unui stabiliment bucureștean, discurs care a bifat „cu succes” mai toate „așa nu-urile” posibile. Poate, cel mult, cazul Fritz, unde (doar) useriștii s-au trezit că au uitat cu totul de ruși, acuzând PSD-ul pt instrumentalizarea CCR, dar ignorând că fix versiunea cu rușii i-a adus la guvernare!
Trecând peste, mulți ar vedea în cazul acestei pături sociale un soi de superficialitate și o ierarhie dubioasă a valorilor. Eu nu m-aș grăbi; aș spune că succesul activării de acum vine din aceea că este concret și practic! Că participantul poate și chiar face un gest măsurabil, eficient. Că gestul lui nu este lipsit de finalitate, nu se pierde în abstract. În plus, e ludic! Și… gustos. (Detaliu prea lesne ignorat de unii).
Să fim serioși, dacă ieși acum în stradă pentru a acuza prăbușirea economiei nu vei avea deloc garanția că vei schimba ceva. Vei ieși cu temerea că, în cel mai bun caz, s-ar putea să fii doar unul dintre cei (descurajant de puțini), care vor ajunge – eventual – să stea degeaba în piața vopsită cu steagul UE, din fața unei clădiri a guvernului din care nu-ți va răspunde niciunul dintre oficialii de mult demiși, dar instalați în continuare pe scaunele Puterii. Mai mult, genul acela de protest, pentru a fi relevant, necesită o uriașă adeziune, revendică o participare masivă și care să se desfășoare în mai toate orașele mari, eventual pe mai multe zile.
Pe când protestul acesta monden? Ei bine, el e cât se poate de practic și de realizabil. Nici măcar nu trebuie să pleci din cartier. Nu ai nevoie de autorizație. Nu ai nevoie de un grup uriaș de oameni, care să se adune laolaltă, prin care propria ta participare să devină relevantă. Este un protest „pe persoană fizică”, realizabil fără efort organizațional, cu rezultat imediat, în interval scurt de timp. Ai ieșit, ai cumpărat, ai înfulecat și ai postat? Zbang! Misiune îndeplinită, ținta e atinsă! Nu numai că nu trebuie să-ți schimbi programul pentru a participa, ci chiar participarea poate fi inclusă în propriul program.
E un alint social în treaba asta. O urecheală moralistă și moralizatoare, făcută pe un fond ideologic (dar nu și politic). Este un „Prezent!” strigat de fiecare, din banca sa, la un apel general de activare. O confirmare de sine și a unei apartenențe la o categorie socială. Asta nu e chiar ceva de disprețuit… cât timp mai există motivație pentru astfel de penalizări, se cheamă că situația critică economică și politică a țării încă nu a ajuns în „adâncuri”, doar e îndurată cu încăpățânare și cu un soi de speranță că va trece. Ba pe alocuri e chiar negată sau flagrant cosmetizată de cei care au susținut prea vocal actuala Putere, la începuturile ei.
Dar cred că acest model de activare și de protest ar trebui reținut și reconsiderat: cum ar fi ca, de acum înainte, să protestăm împotriva Puterii în acest fel, la nivel individual și local, printr-o solidaritate reală, în jurul unui gest simbolic care să nu ceară lideri, organizatori, cordoane de jandarmi și alte cele, cât implicare de câteva minute, cu postare publică? Să ne imaginăm că s-ar face un protest antiguvernamental (și nu mă refer exclusiv la actualul guvern), care să nu presupună mulțime de oameni adunați pe bulevarde și în Piața Victoriei, ci mulți oameni care doar merg, fiecare, până la colțul străzii sale, ori la parterul blocului, pt a face un gest concret, măsurabil. Dar toți deodată și peste tot în țară! Hm?
3. Discursul lui Edmond Niculușcă a reușit să trezească exact partea sfătoasă și moralistă din public. Mai ales din propriul său public. Același public care nu s-a mișcat din scaun când a auzit de tăierile alocațiilor pentru grupuri defavorizate (bolnavi, copii și studenți, pensionari etc), dar s-a activat acum, când Nea Mihai ar fi fost jignit gratuit într-un mesaj publicitar făcut, parcă, împotriva tuturor regulilor dintr-un manual de comunicare.
Mulți, pariez, habar n-aveau până ieri că există și un Nea Mihai, deși – destul de probabil – știau de patiseria lui, din Amzei. Dar, cum ziceam, avem ceva concret: o patiserie, niște merdenele și… un Nea Mihai! Un personaj real. Sunt toate ingredientele aici: palatul Miței Biciclista se ia la trântă cu micul chioșc al lui Nea Mihai. Castelul vs bordei. Aristocratul lovește în cel amărât. Desigur, e o iluzie: Nea Mihai nu e deloc un amărât! Bravo lui! E un om muncitor, clar, dar este exact tipul micului întreprinzător de succes. Și, fiind de succes, e un model pozitiv pentru suporterii capitalismului, dar fiind mic, fără politici expansioniste sau de dezvoltare vizibilă, e îmbrățișat și de socialiști. Ceva îmi spune, însă, că Nea Mihai are un profit mult mai mare pe metru pătrat decât Mița Biciclista și că stă muult mai bine la raportul cheltuieli/venituri. :))
Ei bine, vedem că Nea Mihai cel real a devenit peste noapte un personaj colectiv, căci în numele lui beneficiază de vânzări sporite și alte (multe) patiserii! Toate au, azi, un „Nea Mihai”, toate au devenit epifenomene ale ACELEI patiserii din Amzei. Prin solidarizarea colectivă, publicul a schimbat raporturile de forțe: nu mai e Castelul vs Bordei, ci Castelul vs TOATE bordeiele.
Să observăm detaliul: a fost nevoie de un Nea Mihai concret, pt a se construi un Nea Mihai colectiv, simbolic, creat prin activare și solidaritate. În cazul grupurilor defavorizate lovite de tăieri de venituri, despre care vorbeam, NU a existat un personaj concret, doar categorii și statistici. De-aia nu a ieșit nimeni! Nu exista un CINEVA, ci doar un CEVA. Iar Mița Biciclista sau Edmond Niculușcă sunt, de asemenea, cât se poate de reali, deci ușor de înfruntat sau de combătut în mod concret, în timp ce guvernul e un soi de abstracțiune ipostaziată vremelnic de figuri aflate mereu la „distanță”, într-un „acolo” unde au ajuns prin numire pe baza unui sistem electoral aflat aproape în disoluție, un „acolo” unde efectiv nu putem ajunge.
Poți penaliza concret Mița Biciclista prin simplul fapt de a nu-i mai trece pragul. Dar nu poți penaliza guvernul făcând același lucru. Aș zice că dimpotrivă.
În concluzie? Micul și problematicul discurs al lui Edmond Niculușcă, făcut în numele stabilimentului Mița Biciclista a reușit (involuntar) următoarele lucruri:
– să reactiveze o categorie socială anume. Amuzant e că amărâții care chiar nu-și permit mai mult decât o merdenea, nici nu prea știu de acest război monden, eventual s-au pomenit că azi stau, în mod cam dubios, la niște cozi uriașe, formate din oameni care și-ar permite lesne un Ramen prin localurile mult mai scumpe din zonă.
– să demascheze un mic, inconștient, dar intrinsec puseu de „suveranism” bine pitit în inima pro-europenilor care, iată, apără merdeneaua (valoare locală!) în fața bonjuristului croissant (care e un soi de chintesență a Vestului!).
– să crească sensibil vânzările lui Nea Mihai. Atât pe cele ale lui Nea Mihai cel concret, cât și pe cele ale lui Nea Mihai cel colectiv și simbolic. Plus pe cele ale prăvăliilor de pe lângă.
Practic, a contribuit oleacă la economia locală, în contextul în care cca 30% din horeca e în prag de faliment.
Fie și numai pentru asta, cred că patiseriile ar trebui să scoată o merdenea pe nume Edmond. Merdeneaua Edmond. Since August 22, 2026. Musai cu margarină (că, fatalitate, cele de pe Batiște sunt cu unt).
Eu, azi, nu am luat merdenea. Dar numai și pentru aspectele menționate până aici, m-aș duce la o bere pe terasa deschisă de Mița Biciclista, peste drum. Cred că o afacere care reușește să miște oleacă economia locală inclusiv prin erori de comunicare, trebuie – cu necesitate – susținută.
Căci dacă merdeneaua lui Nea Mihai e parte din istoria recentă a Capitalei, e destul de evident că Mița Biciclista tocmai face istorie.
Silviu Dancu
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
