Teatru-jazz cu mișcare corporală (70’), conceput pentru circuitul din Spania și Franța. Regie și rolul ARHITECTULUI: Alexandru Pribeagu. Voce și chitară: Mădălina Petre. Texte & management cultural: Andrei Slăvuțeanu.
Există seri de jazz care se cântă impecabil și seri în care jazzul, fără să-și schimbe natura, capătă dramaturgie. „El Arquitecto de la Noche” aparține acestui al doilea tip: un spectacol-concert în care muzica, cuvântul și mișcarea corporală lucrează împreună fără să se acopere reciproc. Nu e „fusion” de afiș, ci o singură seară, gândită ca un traseu.
Trompeta lui Carlos Sarduy este semnătura sonoră a serii: un timbru care se recunoaște, dar nu cere aplauze înainte de timp. Nu vine să „dea culoare”, ci să traseze spațiul să facă noaptea din titlu să pară construită, cu camere și coridoare, nu doar sugerată. Sunt momente în care o singură frază de trompetă schimbă greutatea unei replici, iar spectacolul mizează exact pe această inteligență a detaliului.
Alexandru Pribeagu semnează regia și este pe scenă ca ARHITECTUL: actorul care își poartă textul și își scrie mișcarea în același timp. Mișcarea corporală aici nu e „număr” și nu e decor: e o gramatică discretă care ține ritmul scenei, cu tăceri așezate și intrări măsurate. Există, în felul lui de a ordona scena, un simț al preciziei care trădează și un ochi format dincolo de frontiere (inclusiv o etapă de formare la Sorbonne Nouvelle University) dar spectacolul nu face paradă din asta. Se vede în economie, în felul în care nuanța primează asupra efectului.
Cu Mădălina Petre, vocea și chitara nu sunt „acompaniament”, ci o prezență care ține aerul în tensiune. Vocea ei are o calitate rară: poate fi instrument, poate fi replică, poate fi confesiune fără să devină melodramă. Chitara nu umple spațiul; îl definește. E acel „wow” pe care nu-l obții ridicând volumul, ci făcând publicul să se apropie.
Textele sunt semnate de Andrei Slăvuțeanu, care asigură și managementul cultural. După traseul unor titluri precum „Aproape Înger” (montat la Teatrul Godot) și după „Nimeni nu aplaudă”, Slăvuțeanu revine cu o scriitură care nu explică emoția, ci o fixează în câteva propoziții „bine tăiate” exact cât trebuie ca muzica să poată spune restul.
Iar finalul nu caută să închidă „rotund”, ci să lase un sigiliu, scurt și limpede:
ARHITECTUL: „Și dacă a mai rămas ceva după noi / e muzica. / Ea ne va supraviețui.”
CARLOS: „No es el final. Es la última nota.”
În „El Arquitecto de la Noche”, după ce se stinge ultima notă, rămâne sentimentul că ai asistat la ceva mai greu de etichetat decât „concert” sau „spectacol”: o experiență care nu te întreabă nimic și totuși te atinge, ca și cum ai fi fost acolo exact când trebuia.
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
