13.7 C
București
luni, septembrie 27, 2021

School of Rock, una dintre ocaziile rare în care așteptările mi-au fost cu mult depășite

Am văzut filmul School of Rock acum mulți ani și l-am revăzut de curând pe Netflix, pentru că, fără să fie o capodoperă, este un film simpatic de urmărit în familie.  Am aflat ulterior că Sir Andrew Lloyd Webber a transformat filmul într-un magnific musical, pentru care a compus mai multe melodii, pe lângă cele câteva care apăreau deja în film.

Eram copil prima oară când am auzit de Sir Andrew Lloyd Webber, din serialul Dădaca. El era rivalul permanent al lui Maxwell Sheffield, cel care lua toate premiile și pe care angajatorul lui Nanny Fine își dorea cu ardoare să îl învingă într-o zi. Ulterior, am aflat că Sir Andrew Lloyd Webber este omul care a compus muzica pentru unele dintre cele mai renumite musicaluri: Cats, Jesus Christ Superstar și The Phantom of the Opera și mi-am dorit enorm să văd și eu, măcar o dată, un spectacol ce îi poartă amprenta.

Când am văzut că Opera Comică aduce în țară School of Rock, mi-am zis că nu trebuie să ratez ocazia, cu rezerva că probabil montarea de la noi va fi un fel de Cenușăreasă, sora vitregă și săracă a unei producții similare de pe Broadway. Nu pentru că nu aveam încredere în ceea ce pot realiza cei de la Opera Comică pentru Copii, care, sub conducerea Feliciei Filip, au făcut multe lucruri minunate în ultimii ani, dar pentru că un musical de o asemenea amploare este, totuși, altceva. După ce am văzut și imagini cu montările din afară pe YouTube, m-am convins că la noi nu ar putea avea loc decât o versiune mai modestă. Dar bună și aia, mi-am zis.

Și, din fericire, tare m-am mai înșelat! Pentru că ceea ce am văzut nu mi se pare cu nimic mai prejos față de versiunile din SUA sau din UK. Ba din contra! Totul este impecabil: de la decor, la lumini, la proiecții, la (mai ales) artiștii mari și mici care, timp de trei ore, taie răsuflarea celor din sală, stârnesc hohote de râs, lacrimi de emoție și bine-meritate ropote de aplauze.

Fără să știu cât a fost bugetul acestui spectacol, am convingerea că a costat o fracțiune din cel al unuia din afară, și cu toate acestea ne-am putea prezenta cu mândrie cu el pe orice mare scenă internațională. Mai mult, probabil tot limitările de buget au făcut ca spectacolul să aibă parte doar de vreo trei luni de repetiții înainte de ieșirea la rampă, comparativ cu un an, cât au repetat cei de pe Broadway, după cum spunea dirijorul Alexandru Ilie într-un interviu.

Așa că singura explicație pentru această reușită trebuie să fie tot magia, ca în cazul Cenușăresei, doar că School of Rock nu a avut o zână bună, ci cinci. Mă refer la oamenii din spate care au lucrat cu copiii și cu adulții nu vreau să știu câte ore din zi, pentru a ne oferi nouă această minunată experiență în toiul verii: Emil Pantelimon (regie), Alexandru Ilie (conducere muzicală), Cezara Blioju (coregrafie), Teodora Jaworski (conducere muzicală copii) și Irina Furdui (asistent regie). Nu pot să nu-l menționez și pe Vladimir Turturică, scenograful-magician care a știut să folosească fiecare spațiu de pe scenă și să creeze altele noi pentru a face loc celor 40 de artiști care umplu sala cu energia lor în fiecare reprezentație.

Și pentru că tot am ajuns la artiști, aici cred ca a fost pariul cel mai riscant, dar fără îndoială câștigător, al acestei montări. Știam ce actori talentați avem, dar m-am întrebat dacă o să găsească pe cineva care să facă ce face Jack Black în film. Un actor care să cânte cu vocea, la chitară și să aibă acel gen de nebunie frumoasă pe care o emană Jack Black. Ei bine, nu doar că avem un astfel de artist, dar avem (cel puțin) doi, pentru că rolul Ned Dewey este jucat alternativ de Mihai Mitrea și de Ovidiu Anton. Iar dacă Mihai Mitrea este un actor excelent, cu experiență în musical (poate l-ați văzut în Unchiul Fester din Familia Addams, montat de Răzvan Mazilu la Teatrul Excelsior), Ovidiu Anton este pentru prima oară pe scenă în calitate de actor. Acel Ovidiu Anton care a câștigat Eurovision România cu piesa Moment of Silence, da. Ce curaj pe Emil Pantelimon să lase un rol atât de greu pe „mâna” lui Ovidiu. Și ce bine că a făcut-o! Am văzut spectacolul în ambele versiuni și cu toată sinceritatea spun că nu pot alege un favorit. Experiența de actor a lui Mihai se simte uneori, el fiind mai constant în rolul senzațional pe care îl face, spre deosebire de Ovidiu, la care se mai simt fluctuații de energie de la o scenă la alta. În schimb, chimia pe care Ovidiu o are cu copiii este un spectacol în sine, este ceva adevărat și frumos acolo, motiv pentru care probabil, dacă n-aș fi stiut dinainte că Ovidiu nu este actor, n-aș fi știut niciodată că Ovidiu nu este actor. Pe partea de cântat ambii băieți fac o treabă excelentă, iar muzica lui Andrew Lloyd Weber este senzațională.

Dacă de film am spus că nu este o capodoperă, muzica și versurile din acest spectacol îl transformă într-o minunată bijuterie. Dacă nu ajungeți la spectacol (deși chiar ar fi păcat), faceți măcar asta: dați un search pe YouTube după următoarele piese:

  • Where did the Rock Go – pentru toți cei care se întreabă cum a trecut, pe nesimțite, tinerețea, cum am uitat să ne bucurăm de muzică, cum am ajuns adulții insipizi în care probabil ne regăsim mulți dintre noi. Este atât de multă emoție în felul în care cântă această melodie Mădălina Constantinescu și Călina Epuran, directoarele școlii Horace Green, că nici în cazul lor nu pot să îmi aleg o preferată pentru acest rol.
  • When I Climb to the Top of Mount Rock – crezul lui Ned Dewey că va veni și vremea lui, indiferent câte piedici îi pune viața. Cu mențiunea că varianta de pe YouTube este frumoasă, dar interpretarea lui Ovidiu Anton este… senzațională.
  • Stick it to the Man – un fel de imn al acestui spectacol, un cântec reluat de mai multe ori pe durata reprezentației, care îndeamnă la nesupunere față de reguli aberante, la găsirea propriei voci, la exprimarea sentimentelor.
  • Și preferata mea, If Only You Would Listen – durerea copiilor neînțeleși, nevăzuți și neauziți de către propriii părinți, exprimată sfâșietor de către copiii din acest spectacol.

Copiii care sunt minunați, toți împreună și fiecare în parte. Se știe că pentru actori este complicat să împartă scena cu copii sau cu animale, pentru că aceștia fură cam toată atenția, lucru adevărat și aici. De câte ori se schimbă decorul și știi că urmează trecerea de la o scenă cu copiii la o scenă cu adulții, oricât de buni și de talentați sunt și ei, cei mari, îți pare rău că nu îi mai vezi pe cei mici. Și nu pentru că sunt drăgălași, cum e cazul copiilor foarte mici, ci pentru că sunt foarte talentați și pentru că este foarte mult adevăr în tot ceea ce fac și spun. Poate tocmai d-aia a ales regizorul să dea o notă de caricatură rolurilor de adulți, ca să ne lase să vedem în primul rând adevărul copiilor, prin contrast.  

Nu știu de unde au apărut acești aproape 40 de copii minunați, cât sunt în total în cele 2 distribuții… de la casting, o să ziceți. Corect, doar că așa o „aglomerație” de talente pe aceeași scenă cred că nu s-a văzut nici în emisiunile de profil de pe la televizor. De la fetele care joacă rolurile Summer (Adelina Baicu / Charlize Maalouf / Alexandra Mihai / Maria Clara Postelnicu) și Tomika (Natalia Constantinescu / Ana Marinescu / Maria Răducanu / Mara Săceanu) și care au toate  niște voci minunate, la cei (câte) patru instrumentiști din bandul de copii care cântă live partituri foarte grele în fiecare spectacol (David Blaj / Eric Obae – chitară electrică, Andrei Borșan / Daniel Varga – tobe, Alexandru Crăciun / Radu Enache / Anastasia Țântea – pian, Iustina Soare / Ioana Vedeș – bas), la întreaga trupă de copii care cântă și dansează la unison, este o bucurie să îi urmărești pe acești adolescenți și preadolescenți făcând altceva în afară de jocuri video și viață trăită online.

O singură frustrare am, dar ea nu este legată în niciun fel de oamenii care au participat la realizarea spectacolului, ci de public. Oameni buni, vă rog eu, nu mai aplaudați pe muzică. Vreau să înțeleg versurile, care sunt importante pentru că duc povestea mai departe, vreau să aud instrumentele, vocile copiilor, nu bătăile ritmice din palme. Și dacă nu vă puteți abține pe melodiile mai ritmate, vă rog mult, măcar nu mai aplaudați pe If Only You Would Listen, că înseamnă că nu ați fost atenți la ce spun copiii ăia acolo, înseamnă că mesajul piesei trece pe lângă voi exact în timp ce piesa se desfășoară, și asta ar fi tare trist. Cum zice și micul Zack la final: o dată în viață deschideți-vă urechile și ascultați. Asta e pentru (și despre) copii! Aplauzele bine-meritate, la final!

Apropo de final, și spectacolul se apropie de final, cu ultimele cinci reprezentații având loc în acest weekend (23-25 iulie 2021). Sper însă că va fi reluat și în stagiunea următoare, ar fi tare tare păcat să nu! Dacă mai sunt bilete, le găsiți pe bilete.ro

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.

Cele mai noi

Din aceeasi categorie

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.