Nu știu dacă secolul regiei s-a încheiat sau nu. Cred că, mai degrabă, s-a ajuns la un nivel în care actorul, regizorul și textul au ajuns cumva să se afle la același nivel de relevanță și popularitate, totodată. Da, trebuie să recunoaștem că teatrul a devenit și în România un punct major de atracție pentru cetățeni, publicul crescând exponențial în ultima perioadă, creându-se un vad extrem de generos pentru evenimentele din sfera artelor spectacolului. Sigur că, într-o bună parte, spectatorii sunt cam aceiași la majoritatea spectacolelor. Însă, încetul cu încetul, printr-un procedeu de marketing organic de tipul word-to-mouth spectacolele îmbracă o aură strălucitoare care începe să atragă și un public încă necaptiv. Fie că intră în teatru datorită numelui regizorului, datorită unui cap de afiș, datorită textului ori, pur și simplu, pentru că „au auzit de la prieteni”, spectatorii umplu până la refuz sălile de spectacol bucureștene și pe cele din țară. Este un fenomen îmbucurător cu atât mai mult cu cât în ultimul timp am observat o creștere importantă a proporției de public tânăr și foarte tânăr. Exact cum am văzut și la cel mai recent spectacol vizionat în superba sală Majestic a Teatrului Odeon și care a urcat din prima în top 10 al montărilor must see ale stagiunii curente și ale celor ce vor veni. Vorbesc, desigur, despre Lexiconul amar, unul dintre cele mai puternice, profunde și importante fenomene scenice pe care le-am văzut în ultimii cinci ani. Un adevărat motaigne-russe intelectual care, departe de a fi o expunere rece a unor idei filosofice uscate, se dovedește a oferi o experiență teatrală deosebită, construită impecabil din punct de vedere vizual, conceptual, auditiv și emoțional de către un trio de forță ale vieții teatrale contemporane românești: Silviu Purcărete-Dragoș Buhagiar-Vasile Șirli. O montare extrem de expresivă, desfășurată într-un spațiu scenografic relativ gol, populat doar de câteva elemente de decor, o atmosferă realizată mai mult cu ajutorul luminilor ce pun în valoare diversele personaje, precum și cu susținere costumelor ce subliniază ideile regizorale. Se alătură acestor elemente și spațiul sonor creat de muzica originală a lui Vasile Șirli, acest compozitor-magician care de fiecare dată înțelege și transformă în sunete viziunea lui Silviu Purcărete în acord cu construcția lui Dragoș Buhagiar.
Pornind de la celebrul basm Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte pe care îl consider o piatră de temelie a culturii autohtone, tandemul auctorial Sebastian-Vlad Popa și Laur Cavachi au țesut o adaptare filosofică și impresionantă ce reușește să pună în valoare temele majore ale poveștii culese de Petre Ispirescu, modernizând-o fără să cadă într-o zonă a redundanțelor și fără să deranjeze printr-un limbaj excesiv actual. Dimpotrivă, textul celor doi autori evidențiază frumusețea limbajului arhaic al basmului original, punând în balanță și cuvinte, concepte, idei vehiculate din plin în societatea actuală. De altfel, miza textului este, în mare, dată de importanța cuvântului, de ponderea pe care o au vorbele rostite, de capacitatea de creație și, deopotrivă, de distrugere pe care o are Cuvântul. Nu am cum să nu mă gândesc la referința biblică și la începutul Evangheliei după Ioan: „La început a fost Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu”. Silviu Purcărete preia această idee din scenariul celor doi și o pune în scenă exploatând din plin atât jocurile de cuvinte, dar și evidențiind rolul creativ al sunetelor articulate și realizează acest lucru prin prezența pregnantă pe care i-o insuflă personajului Unchiașul interpretat magistral de Claudiu Bleonț. Actorul reușește să pună în valoare atât ingeniozitatea textului cât și intențiile regizorale și își construiește cu asupra de măsură personajul acesta care îmbină aura de mister cu ludicul caracteristic personajelor hâtre din basmele românești. Unchiașul din spectacol poate îmbrăca diverse forme – și o face, cu ajutorul inspiratelor costume realizate de Dragoș Buhagiar – dar rămâne, în sine, aceeași figură a autorului-demiurg (fie că îl identificăm a fi Ispirescu ori autorul popular sau chiar vocea tandemului auctorial contemporan) care nu doar că va construi sub ochii noștri lumea mirifică și metaforică a poveștii bine-cunoscute, dar se va erija și în dascălul tuturor personajelor, ba chiar și al spectatorilor înșiși. Claudiu Bleonț jonglează cu mare ușurință cu toate dimensiunile și tipurile diferite de „îmbrăcăminte” a personajului, ducând nu o dată cu gândul la tipologia bufonului shakespearian care are în continuu aparté-uri cu publicul, dar care conține și deopotrivă profunzimea și adevărul filosofice cu care poate comenta acțiunile celorlalți participanți la acțiune. În cele din urmă, însă, parcursul personajului ia o turnură ușor neașteptată și autorul-demiurg devine prilej de banchet canibalo-ideologic pentru personajele create și emancipate într-o societate în care vorba rostită nu-și mai are locul, în care orice cuvinte care exprimă sau sunt legate de moarte, boală, suferință sunt interzise și chiar își pierd sensul. Să fie oare un puternic semnal de alarmă tras de regizor și de autori?
Și, în aceeași notă interogativă, oare o atenționare și-a dorit echipa creativă și în legătură cu un politically correctness prost înțeles și manifestat adesea prin evitarea sau chiar interzicerea unor cuvinte, unor construcții lexicale vizavi de anumite categorii sociale, dar și în legătură cu preluarea fără discernământ a unor neologisme? Posibil. Revine fiecărui spectator opțiunea de a alege, mai ales după ce urmărește scena dintre Făt-Frumos, Calul-Absolventul Eduard și Scorpia tricefală pe care Silviu Purcărete a imaginat-o drept un trio înspăimântător de libertin întruchipat exemplar de trei dintre cele mai versatile actrițe ale Odeon-ului: Antoaneta Zaharia, Anda Saltelechi și Sabrina Iașchevici, completate ironic și extrem de incisiv de „coada” Scorpiei, rol încredințat jucăușei Mădălina Ciotea. Fiecare dintre cele trei „capete” ale Scorpiei își subliniază propria identitate bine conturată: Antoaneta Zaharia este capul poetic, mereu dornic să iște versuri, mereu acuzând dureri…de cap; Anda Saltelechi devine capul ce scuipă foc, dând o dimensiune ușor perversă acestui personaj înfocat și focos; Sabrina Iașchevici își prezintă personajul exact așa cum este și numit – capul revoluționar, întruchipând vocea puternică și rebelă a acestei monstruozități simpatice; nu în ultimul rând, Mădălina Ciotea este cea mai jucăușă, dar și cea mai „șocantă” parte a personajului tricefal – Coada – mereu pusă pe șotii, reprezentând „rușinea” trupului Scorpiei și susținându-și locul prin gesturi indecente realizate, totuși, cu o serioasă doză de umor. Patru ipostaze ale unui singur personaj care, în furia sa perversă îi dezgolește parțial pe cei doi călători, punându-i față în față cu lipsa de inhibiții a societății moderne pe care o reprezintă sus-numita Scorpie. Pentru a scoate în evidență afirmația de la începutul acestui paragraf legat de atenționarea asupra politically correctness-ului uneori prost aplicat și a neologizării limbii române, trebuie să menționez scurtul monolog al Unchiașului de dinainte de această scenă amintită mai sus în care înțeleptul personaj îi învață pe Făt Frumos și pe Calul său stilul limbajului în care Scorpia trebuie abordată, pentru a nu leza vreunul dintre capetele monstruozității contemporane.
Și pentru că tot am menționat deja de două ori cele două personaje centrale, în jurul cărora se învârte toată acțiunea scenică, trebuie în primul rând să evidențiez măiestria jocului celor doi actori care îl întruchipează pe Făt Frumos la două vârste diferite, opuse și totuși complementare. Astfel, imaginea tânărului prinț care străbate mări și țări în căutarea promisiunii nesăbuite făcute de tatăl său înainte de naștere, îi este încredințată lui Niko Becker care și de data asta demonstrează că deține o capacitate puternic versatilă a mijloacelor de expresie artistică. Flexibilitatea și expresivitatea corporale se îmbină cu o bună cunoaștere a rostirii replicilor și rezultă, astfel, un personaj bine închegat, complex care adeseori se află în contradicție cu el însuși. Ingenioasa alegere a lui Silviu Purcărete de a distribui un al doilea actor în același rol, dar la o vârstă înaintată, îi oferă șansa lui Ionel Mihăilescu să creeze cu rafinamentul și subtilitatea sa bine-cunoscute o imagine potrivită cu senectutea lui Făt Frumos cel măcinat de dorul pentru părinți, oferindu-i și o dimensiune de profund și îngrijorat observator al societății schimbate de trecerea secolelor. Și cât de impresionantă este interpretarea actorului în opoziție cu personajul Împăratului bătrân de la începutul spectacolului, unde Ionel Mihăilescu dă glas și trup atât forței imperiale, cât și neputinței și disperării tatălui lui Făt Frumos. În aceeași notă se află și Eduard Trifa, unul dintre complecșii actori tineri ai Odeonului, care în Lexiconul amar preia ingratul rol al Calului, simbol al înțelepciunii marcate de avântul uneori inconștient al tinereții. De altfel, alegerea vizuală și interpretativă a regizorului a fost de a-l prezenta publicului drept un absolvent de studii superioare, aflat mereu într-o însetată vânătoare de cunoaștere, aspect pe care actorul îl îndeplinește cu asupra de măsură, prin asumarea acestor cerințe regizorale. Calul se dovedește în cele din urmă a fi cel care îl trage și îl împinge pe Făt Frumos pe drumul spre aflarea tainei promisiunii făcute de tatăl său, subliniind dorința avidă de cunoaștere care nu întotdeauna are un final fericit.
În călătoria inițiatică a lui Făt Frumos, acesta se întâlnește inevitabil cu un alt pretendent la farmecul tărâmului fermecat și al zânelor ce-l conduc – ducele von Locknow însoțit de calul său, Cristoph. Interpretarea complexă pe care Ioan Batinaș i-o dă acestui misterios personaj care ar putea cu ușurință fi însăși oglinda lui Făt Frumos m-a dus cu gândul la o combinație dintre Don Quijote și baronul von Münchausen, mereu în căutarea unui ideal care poate sau nu să fie inventat de imaginația sa bogată, cât și de dorința de a întemeia o utopie. Nu pot să trec cu vederea trecerea treptată de la o maturitate la senectute și apoi la decrepitudinea finală pe care actorul o mânuiește cu subtilitate și eleganță a jocului. Totodată, Ionuț Kivu demonstrează forță expresivă printr-o interpretare remarcabilă a Calului Cristoph, partener de nădejde și, în cele din urmă, disperat ghid al stăpânului său aproape inconștienți către casa părintească demult apusă. Întreaga scenă dintre Făt Frumos și ducele von Locknow se constituie într-un frumos intermezzo a bildungs-călătoriei tânărului principe prin care Silviu Purcărete aduce în prim plan într-o modalitate scenică foarte simplă, dar de impact, un amplu discurs asupra utopiilor sociale, dar și asupra memoriei și a trecerii timpului. Doi bărbați, la două vârste diferite, stând față în față pe două fotolii, dezbătând mari idei socio-filosofice, dublați fiecare de vocea propriei rațiuni (reprezentată aici de calul fiecăruia) și ajungând, într-un final, la concluzia a unei posibile inutilități a vieții.
Un la fel de puternic moment îl reprezintă scena dedicată Ghionoaiei. Monstruozitatea feminină din basmul original al lui Ispirescu devine, în viziunea lui Purcărete, tragica întruchipare a tinereții irosite prin gânduri precoce de maturizare și îmbătrânire. Excelentă este prezența scenică și interpretarea artistică a Virginiei Rogin care, cu o auto-ironie extrem de fină, cu o blândețe ce trădează o sălbăticie reținută a simțurilor, rostește melancolic o replică care poate sintetiza întregul spectacol: „În tinerețe nu eram tânără”, subliniind dorința arzătoare a oricărui om aflat în anii fragezi ai vieții de a crește, de a se maturiza, precum și paradoxul senectuții care își dorește să se reîntoarcă la copilărie (un aspect regăsit și în finalul reprezentației, când bătrânul Făt Frumos se privește pe el însuși în anii tinereții). Dorința de carne proaspătă a Ghionoaiei din povestea originală se traduce aici printr-o insațiabilă nevoie de apropiere trupească pe care bătrâna femeie cu nostalgii erotice de tinerețe o resimte în fiecare moment și care îi este curmată de fiecare cădere metaforică a dinților – cel procliticși cel enclitic sugerând circularitatea vieții terestre și, astfel, moartea iminentă pe care Ghionoaia o bănuiește încă de la intrarea sa în scenă. Astfel, în această amplă scenă, Virginia Rogin oferă un regal, un adevărat recital actoricesc, iar imaginea apariției sale scenice târând osemintele propriei vieți risipite, cu capu-i încununat de spice de o coroană de plante uscate (amintind de un Lear înnebunit de cele trei fiice nerecunoscătoare, asemenea progeniturilor acestei femei blestemate de proprii părinți) rămâne puternic angrenată în conștiința publicului. Nu în ultimul rând, personajul său beneficiază de o reapariție puternică vizual într-o scenă aflată către finalul spectacolului în care regăsim o frântură din celebra atmosferă a bâlciurilor-fetiș ale lui Purcărete, de data asta cu o tentă macabră, întruchipând o bacanală canibală, festinul amintit mai devreme în acest articol, elegant prezentat cu un ironic accent francez de Relu Poalelungi (Bucătarul și metteur en scène sarcastic), care sugerează dezumanizarea Omului prin descărnare și eviscerare pentru a fi, mai apoi, umplut cu o nouă substanță ce ajută la renașterea aceluiași Om într-o societate ștearsă, în care lipsa de comunicare atinge cotele teatrului ionescian (vezi Cântăreața cheală).
La polul opus acestor imagini descumpănitoare se află un alt trio feminin care încearcă să redea lumii candoarea și frumusețea – cele trei zâne care se constituie într-un mic cor antic, susținător delicat și mult prea fragil al aspectelor pozitive ale vieții. Crina Mureșan, Paula Niculiță și Ioana Mărcoiu funcționează scenic ca un singur personaj cu voce multiplă, spre deosebire de Scorpia tricefală, în cazul căreia fiecare interpretă căpăta o puternică individualitate. Cele trei actrițe ce dau glas și expresie corporală celor trei zâne fac acest lucru cu multă eleganță, cu suavitate a vocilor, alternând acea „insuportabilă ușuritate a ființei” cu disperarea de a salva puținul frumos rămas în momentul când realizează că Făt Frumos va părăsi plaiurile tărâmului fermecat al idealismului, acel mic Paradis aflat între cer și pământ. În aceeași zonă de naivitate și docilitate se află și cele două personaje cu care se deschid atât basmul, cât și spectacolul: Împăratul și Împărăteasa, roluri revenite lui Silvian Vâlcu și Ruxandrei Maniu. Cei doi izbutesc cu credibilitate să dea formă acestor două ființe umane deznădăjduite de lipsa unui moștenitor și care amintesc, prin inocența replicilor și a jocului, de cuplul primordial al lui Adam și al Evei, învățăcei ai Unchiașului-autor-demiurg. Nu în ultimul rând, spectacolul nu poate fi susținut fără prezența personajului-cheie, Zorilă, iepurașul primit în dar de Făt Frumos de la părinții săi. Diana Gheorghian este remarcabilă și memorabilă în acest simpatic și totodată înfricoșător rol mut, în care se folosește din plin de datele sale fizice, dând viață unei ființe la fel de misterioase ca Unchiașul lui Claudiu Bleonț pe care, de altfel, îl însoțește încă de la începutul poveștii. Zorilă se dovedește a fi, așadar, imaginea casei părintești și a căminului părăsit care îl însoțește constant pe Făt Frumos și care, abia în momentul în care dispare omorât chiar de mâna stăpânului său declanșează în sufletul acestuia jalea și dorul arzător de întoarcere la viață, la realitate, o întoarcere pe cât de necesară, pe atât de crudă și nemiloasă. Din nou, ingeniozitatea creatoare a lui Silviu Purcărete îi adaugă un al doilea simbol lui Zorilă, transformându-l în Moartea care îl așteaptă pe prinț în palatul strămoșesc și care îl atrage în cele din urmă spre somnul de veci. Somn odihnitor după o viață de căutare întru cunoaștere și de care, într-o răsturnare sarcastică de situație, nu are parte trupul istovit al lui Făt Frumos, căci este luat în derâdere la dans de oamenii mereu puși pe fugă și acțiune ai societății noastre contemporane, o societate absurdă, în care moartea nu își mai are loc, plină de indivizi dornici doar de a trăi, „azi-ul”, fără a se gândi la „mâine-le” implacabil.
Deși poate nu se află la același nivel de forță expresivă a Faust-ului de la Sibiu, Lexiconul amar rămâne totuși un spectacol important în tabloul teatral românesc contemporan, dar și o nouă bornă în cariera artistică a lui Silviu Purcărete. În ciuda faptului că există imagini de ansamblu care par preluate din montarea textului lui Goethe de la Teatrul „Radu Stanca” , spectacolul Odeonului își păstrează prospețimea și originalitatea pe care regizorul le-a dorit și pe care le-a obținut în urma masterclass-ului susținut la instituția de pe Calea Victoriei și care, iată, s-a materializat în această memorabilă reprezentare scenică. Dintr-un punct de vedere subiectiv, consider că Lexiconul amar stă mărturie pentru faptul că Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte este replica autohtonă a mitului faustic din literatura occidentală, aspect chiar subliniat de Purcărete prin parafrazarea glumeață a celebrei replici „Clipă, rămâi” din propriul sa montare sibiană. Spectacolul de la Teatrul Odeon este totodată și indiscutabil o amară odă adusă vieții prin exacerbarea morții, a bătrâneții, a decrepitudinii, aducând în prim plan și forța de netăgăduit a Cuvântului, reprezentând puterea supranaturală care susține și învârte roata lumii și asupra cărui rostire trebuie să avem un puternic control și discernământ.
Lexiconul amar
de Sebastian-Vlad POPA și Laur CAVACHI,
după Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte de Petre Ispirescu
Regia: Silviu PURCĂRETE
Scenografia: Dragoș BUHAGIAR
Muzica originală: Vasile ȘIRLI
asistent regie: Cristina Tudor
Unchiașul – CLAUDIU BLEONȚ
Împăratul tânăr – SILVIAN VÂLCU
Împărăteasa – RUXANDRA MANIU
Făt-Frumos – NIKO BECKER
Absolventul Eduard/ Calul – EDUARD TRIFA
Zorilă – DIANA GHEORGHIAN
Împăratul bătrân/ Făt-Frumos – IONEL MIHĂILESCU
Von Locknow – IOAN BATINAȘ
Christoph – IONUȚ KIVU
Gheonoaia – VIRGINIA ROGIN
Scorpiile – MĂDĂLINA CIOTEA, SABRINA IAȘCHEVICI, ANDA SALTELECHI, ANTOANETA ZAHARIA
Zânele – IOANA MĂRCOIU, CRINA MUREȘAN, PAULA NICULIȚĂ
Bucătarul – RELU POALELUNGI
Fotografii preluate de pe site-ul și pagina de Facebook ale Teatrului Odeon
Un articol de Tudor Costin Sicomaș
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
