În marile muzee europene, cafeneaua, magazinul și grădina nu sunt simple anexe comerciale. Ele prelungesc vizita și transformă muzeul într-un loc în care publicul poate rămâne. În București există câteva exemple, dar diferența dintre instituțiile private și marile muzee publice rămâne vizibilă.
Vizitezi expoziția, treci prin sălile muzeului, ajungi la ieșire și pleci. În multe instituții culturale din București, experiența se termină odată cu ultimul exponat.
Nu găsești întotdeauna un loc în care să bei o cafea, să răsfoiești un catalog sau să continui discuția începută în fața unei lucrări. Muzeul funcționează ca spațiu de expunere, dar mai puțin ca loc de întâlnire și petrecere a timpului.
Modelul este diferit în numeroase muzee europene, unde spațiile comerciale și cele de socializare au devenit parte a experienței culturale.
La Luvru, cafeneaua face parte din vizită
Muzeul Luvru prezintă pe site-ul său oficial o ofertă extinsă de restaurante, cafenele, ceainării, brutării și puncte de vânzare pentru produse la pachet.
Unele se află în interiorul palatului, altele în grădinile muzeului. Vizitatorii pot alege între o pauză scurtă și un prânz complet, fără ca ieșirea din sălile de expoziție să însemne automat încheierea experienței.
Muzeul are, de asemenea, librării și magazine cu albume de artă, ghiduri, reproduceri și obiecte inspirate de colecțiile sale.
La Copenhaga, Designmuseum Danmark permite accesul gratuit în cafenea, magazin, bibliotecă și grădina muzeului. Nu este necesară cumpărarea unui bilet pentru expoziții.
Cafeneaua devine astfel și o intrare alternativă către instituție. Cineva poate veni inițial pentru o cafea sau pentru o întâlnire și poate reveni ulterior pentru muzeu.
Și Galeria Națională a Danemarcei are o cafenea deschisă inclusiv persoanelor care nu cumpără bilet pentru expoziții.
În aceste cazuri, muzeul nu este tratat exclusiv ca un traseu între casa de bilete și ieșire. El devine un spațiu public urban.
Ce găsește vizitatorul la Muzeul Național de Artă
Pe pagina oficială dedicată vizitării, Muzeul Național de Artă al României prezintă programul, regulile de acces, biletele, garderoba și standul muzeului.
Este menționat inclusiv faptul că standul se închide cu o oră înaintea muzeului. O cafenea destinată publicului nu apare însă între serviciile prezentate vizitatorilor.
Într-o intervenție la ZF Live, Edmond Niculușcă, cofondator al proiectului cultural Casa Mița Biciclista, a susținut că deschiderea unei cafenele într-o instituție publică de cultură este îngreunată de procedurile administrative aplicabile spațiilor aflate în proprietatea publică.
Afirmația reprezintă punctul său de vedere și nu o poziție oficială prezentată de Muzeul Național de Artă sau de Ministerul Culturii.
Cadrul juridic confirmă însă existența unei proceduri complicate atunci când un spațiu din proprietatea publică trebuie închiriat unui operator privat.
Codul administrativ prevede că închirierea unui bun aflat în proprietatea publică se aprobă, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a Consiliului General al Municipiului București, a consiliului județean sau a consiliului local.
Închirierea se realizează, ca regulă, prin licitație publică și necesită documentație de atribuire.
Prin urmare, problema nu este doar găsirea unui spațiu liber și a unei firme care să vândă cafea. Regimul juridic al clădirii, titularul dreptului de administrare și instituția care trebuie să aprobe închirierea pot transforma o funcțiune aparent simplă într-un proces administrativ lung.
Această procedură nu se aplică identic tuturor muzeelor. Contează dacă imobilul aparține statului, Municipiului București, unui sector sau unei entități private.
Bucureștiul are și excepții
Capitala nu este lipsită complet de muzee care încearcă să prelungească experiența vizitatorului.
Muzeul de Artă Recentă, instituție privată, anunță pe site-ul propriu existența unei cafenele la parter și în grădina muzeului. Cafeneaua este prezentată ca loc în care vizitatorii pot continua conversația după ieșirea din sălile de expoziție.
Diferența importantă este regimul instituției. MARe este un muzeu privat, administrat de o fundație, și nu operează după același mecanism juridic aplicabil închirierii bunurilor din proprietatea publică.
Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” are un magazin de suveniruri. Un studiu publicat în raportul său de activitate pentru anul 2020 arăta că 625 dintre cei 820 de vizitatori chestionați declaraseră că au intrat în magazin.
Rezultatul nu poate fi extrapolat automat la toți vizitatorii muzeului, deoarece provine dintr-un eșantion propriu și dintr-o cercetare mai veche. Demonstrează însă că magazinul muzeal este folosit și evaluat de public, nu doar adăugat formal lângă ieșire.
Muzeul Național de Artă Contemporană are, la rândul său, un magazin și a organizat inclusiv apeluri pentru obiecte realizate de artiști și designeri români.
Exemplele arată că asemenea funcțiuni sunt posibile și în instituțiile publice. Nu arată însă că procedura este simplă sau că toate muzeele au spațiile, resursele și aprobările necesare.
Cafeneaua nu trebuie confundată cu muzeul
Existența unei cafenele nu repară o expoziție slabă, lipsa investițiilor sau problemele de conservare a patrimoniului.
Există și riscul invers: ca spațiul comercial să devină mai vizibil decât programul cultural, iar muzeul să fie transformat într-un decor pentru restaurant.
Discuția nu este, așadar, despre amplasarea unor mese în orice hol liber. Funcțiunile comerciale trebuie integrate fără să afecteze patrimoniul, circulația vizitatorilor, securitatea exponatelor și identitatea instituției.
Dar nici separarea totală dintre cultură și serviciile destinate publicului nu mai corespunde modului în care funcționează multe muzee europene.
O cafenea, o librărie sau un magazin bine construit pot crea venituri, pot încuraja vizitatorul să rămână și pot atrage oameni care nu obișnuiesc să intre spontan într-un muzeu.
Problema reală: muzeul ca instituție sau ca loc public?
Bucureștiul are colecții importante, clădiri spectaculoase și muzee aflate în zone centrale. Ceea ce lipsește adesea este legătura dintre expoziție și viața cotidiană a orașului.
În modelul tradițional, publicul intră la o oră stabilită, urmează traseul și pleacă.
În modelul deschis, muzeul poate fi vizitat, dar și locuit temporar: pentru o conversație, o carte, o întâlnire sau o pauză.
Diferența nu ține doar de cafea. Ține de felul în care administrația înțelege muzeul: depozitar al patrimoniului, furnizor de expoziții sau spațiu public al orașului.
Bucureștiul are câteva exemple care demonstrează că schimbarea este posibilă. Pentru marile instituții publice, întrebarea rămâne dacă procedurile, clădirile și deciziile administrative pot fi adaptate fără să compromită protejarea patrimoniului.
Până atunci, în multe dintre muzeele Capitalei, ultima sală continuă să fie și sfârșitul vizitei.
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
