L-am cunoscut în iulie 2026, la Recoletos Jazz, unde cânta alături de Carlos Sarduy. Am descoperit un pianist francez cu o poveste neobișnuită, dar, mai ales, un artist pentru care muzica pare să fie o formă de libertate.
de Andrei Slăvuțeanu
Sunt oameni pe care îi cunoști prin ceea ce au realizat și oameni ale căror realizări începi să le descoperi abia după ce i-ai întâlnit. Cu Marco Poingt, lucrurile s-au întâmplat în această a doua ordine.

Ne-am cunoscut la Madrid, în iulie 2026, la Recoletos Jazz. Venisem să îl ascult pe Carlos Sarduy, prietenul meu, trompetistul cubanez alături de care am lucrat la Barcelona, în proiectul The Aftersound. Carlos cânta în acele zile la Recoletos, iar una dintre seri îl aducea pe scenă împreună cu pianistul francez Marco Poingt.
Întâlnirea noastră a fost firească, așa cum îmi plac întâlnirile dintre oameni care au în comun interesul pentru artă. Am avut ocazia să vorbim, apoi să îl ascult cântând alături de Carlos.
În jazz, întâlnirea dintre doi muzicieni spune uneori mai mult decât ar putea spune fiecare separat. Trompeta lui Carlos are forță, temperament, o energie pe care o recunoști imediat. Pianul lui Marco aducea în această conversație muzicală propria sensibilitate, propriul fel de a construi fraza și de a lăsa loc improvizației.
Mi-a plăcut să îi ascult împreună. Nu numai pentru muzica în sine, ci și pentru ceea ce înseamnă să vezi doi artiști din culturi diferite găsind un limbaj comun, fără să își piardă individualitatea.
Am vorbit atunci, împreună cu Marco și Carlos, despre Calypso, albumul lor care urma să fie lansat. Este un privilegiu discret să afli despre un proiect muzical chiar de la cei care l-au creat, înainte ca acesta să înceapă să circule independent de ei, prin concerte, înregistrări și întâlnirile cu publicul.
Discuția noastră a rămas pentru mine legată de atmosfera acelor zile de la Madrid. Un concert, oameni care se reîntâlnesc sau se cunosc pentru prima dată și muzica, mereu prezentă, chiar și atunci când instrumentele tac.
Abia apoi m-am apropiat mai mult de povestea lui Marco.
Și am descoperit un muzician care, la propriu, își duce pianul acolo unde puțini s-ar gândi să îl ducă.

Pe 27 decembrie 2023, Marco Poingt a urcat pe Vignemale, în Pirineii francezi, la 3.298 de metri altitudine, pentru a cânta. În martie 2025, a ajuns cu pianul pe Kilimanjaro, la 5.895 de metri, într-un proiect cu dimensiune caritabilă. Iar pe 16 iunie 2026, cu numai o lună înainte să ne întâlnim la Madrid, a urcat pe Mont Blanc, ducând în spate un pian portabil.
Trei munți. Trei experiențe care ar putea părea desprinse dintr-o biografie construită deliberat pentru a impresiona.
Numai că, dincolo de imaginile spectaculoase, există o întrebare mult mai interesantă: de ce ar face un pianist toate acestea?
Un instrument muzical presupune, în mod obișnuit, un anumit confort. O sală, o scenă, condiții potrivite pentru interpretare. Marco a ales să transporte instrumentul prin zăpadă, frig și efort fizic, până în locuri în care simpla prezență a unui om reprezintă deja o provocare.
Nu cred că trebuie să căutăm neapărat o explicație complicată. În declarațiile sale despre aceste experiențe, Marco a vorbit despre visuri, despre inspirația găsită în natură și despre dorința de a împărtăși muzica în împrejurări neobișnuite.
Mă interesează mai puțin performanța montană în sine și mai mult ceea ce dezvăluie ea despre relația unui artist cu propria pasiune.
Pentru că există o diferență între a iubi muzica atunci când toate condițiile îți sunt favorabile și a fi dispus să faci un efort extraordinar pentru câteva minute în care să cânți.
Desigur, nu trebuie să urci pe Kilimanjaro pentru a demonstra că ești un muzician bun. Iar valoarea unui pianist nu se măsoară în metri de altitudine.
Dar aceste experiențe spun ceva despre curiozitatea lui Marco, despre dorința de a ieși din convenții și despre felul în care înțelege să își trăiască pasiunea.
Mi se pare interesant și contrastul dintre aceste ascensiuni și întâlnirea noastră de la Madrid.
Pe munte, pianistul trebuie să înfrunte distanța, frigul, oboseala și limitele propriului corp. Într-un club de jazz, provocarea este cu totul alta. Trebuie să asculte, să răspundă, să lase loc celuilalt, să construiască muzica împreună cu partenerul său.
La Recoletos, alături de Carlos Sarduy, l-am cunoscut în această a doua ipostază.
Poate de aceea, pentru mine, întâlnirea cu Marco nu va rămâne legată în primul rând de imaginile unui pian pe Mont Blanc. Îmi voi aminti de Madrid, de muzica celor doi și de conversația despre Calypso, un album care, în acel moment, își aștepta întâlnirea cu publicul.
Am cunoscut de-a lungul timpului artiști extraordinari, iar experiența m-a învățat să nu confund succesul cu omul care îl obține. Uneori, realizările spectaculoase pot deveni atât de vizibile, încât ajung să ascundă tocmai ceea ce ar trebui să ne intereseze: personalitatea, sensibilitatea și felul în care artistul se raportează la ceilalți.
În cazul lui Marco Poingt, mi-a plăcut că am avut ocazia să îl cunosc într-un context obișnuit pentru muzicieni. Să schimbăm câteva vorbe. Să vorbim despre muzică. Să îl ascult la pian.
Fără munți, fără performanțe de altitudine și fără nevoia vreunei demonstrații.
Îmi doresc să îl reîntâlnesc și să avem din nou ocazia să stăm de vorbă. Poate la Madrid, poate la Barcelona sau într-un alt loc în care muzica ne va aduce împreună.
Cât despre următoarea lui aventură, sunt curios unde va alege să își ducă pianul.
Dar, dacă ar fi să aleg, mi-ar plăcea să îl ascult din nou într-un club de jazz, alături de Carlos.
Pentru că acolo, la Madrid, nu am descoperit un om care cucerește munți.
Am cunoscut un muzician.

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
