In ultimele zile, odata cu declansarea protestelor din Iran, se observa un val de entuziasm in spatiul public occidental, entuziasm care pare construit aproape exclusiv pe o singura ipoteza: transformarea inevitabila a Iranului intr-o democratie liberala. Experienta recenta a aratat insa ca o asemenea abordare este cel putin problematica. Irakul, care dispunea totusi de un istoric institutional relevant, nu a reusit sa se stabilizeze politic dupa caderea regimului autoritar, iar cazul Afganistanului este si mai elocvent in acest sens.
Prin urmare, este prematur sa vorbim despre o tranzitie clara de regim. Exista, fara indoiala, indicatori care sugereaza o fragilizare a actualei structuri de putere de la Teheran, insa acest lucru nu echivaleaza automat cu aparitia unui sistem democratic functional. Mai degraba, Iranul pare sa se indrepte spre un viitor profund incert.
Sistemul de putere iranian este mult mai complex si mai stratificat decat pare la prima vedere. Protestatarii, care pe buna dreptate cer un viitor mai bun, se afla intr-o relatie paradoxala cu aparatul represiv: in multe cazuri, acestia cauta clementa sau intelegere din partea propriilor tati, frati, unchi sau colegi de scoala care activeaza in IRGC, politie sau fortele Basij. Aceasta interdependenta sociala reduce probabilitatea unei rupturi rapide si totale.
In cazul in care ar aparea fisuri semnificative in acest sistem, exista riscul ca noi lideri non-revolutionari sa acceada rapid la putere, intr-un mod similar cu ascensiunea fulgeratoare a lui al-Sharaa in Siria. O astfel de evolutie nu garanteaza nicidecum o democratizare reala, ci poate conduce la reconfigurarea autoritarismului sub o forma diferita.
Daca protestele ar genera un nou lider suprem ancorat intr-un model teocratic revolutionar, perspectivele ar fi sumbre. Represiunea ar fi, cel mai probabil, rapida si extrem de dura, iar Teheranul ar continua sa directioneze resurse financiare si militare catre intermediari regionali de incredere, ca instrument de conservare a puterii si de descurajare strategica impotriva Statelor Unite si Israelului.
Stabilizarea regiunii cuprinse intre Marea Neagra, Mediterana de Est si Golful Persic necesita un Iran pasnic, non-nuclear si prosper, care sa recunoasca statul Israel si sa se distanteze strategic de Rusia. Intrebarea fundamentala care se ridica este: cine poate realiza acest lucru?
Isi doresc iranienii, in mod real, o revenire la monarhie? Este Reza Pahlavi o solutie viabila sau, dimpotriva, o capcana politica similara cu cazul lui Ahmed Alwan al-Janwbi(Curveball) in Irak, un lider promovat extern, dar lipsit de legitimitate interna? Raspunsurile la aceste intrebari sunt departe de a fi clare si subliniaza complexitatea exceptionala a dosarului iranian.
Petru Marius Sabou – Analist de politică externă și geopolitică. Este preocupat de mai multe subiecte de interes geostrategic și de analiza de intelligence.
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
