Citisem cândva, nu mai știu unde, că Eminescu a stat la un moment dat într-o chilie dărăpănată a fostei mănăstiri Caimata, în apropiere de strada Armenească. Mănăstirea Caimata? Pornim deci în căutarea acestei umbre. Însă nimerirea unui strigoi nu-i lucru tocmai ușor, din fericire știm că e unul blând. Mai întâi ne ascuțim privirile ca să putem vedea de la Teatrul Foarte Mic, peste Piața Rosetti, până spre răscrucea de la Armenească. Urâțenia incredibilă a colosului vișiniu, fost Hotel ”Modern”, ne indică locul exact al unei frumuseți dispărute. Ajungem. Biserica mănăstirii Caimata s-a ridicat la ceruri și a lăsat pământul într-un tohu wa-bohu cu aspect de parcare. În spate, vechile chilii s-au preschimbat într-o casă mai nouă, părăsită și ea, cu un copac trăznit în gard. Se zice că la Caimata aveau lăutarii hram, de Sfânta Parascheva. Se adunau și o cinsteau la începutul toamnei, apoi cântau veseli, cum se face îndeobște la un hram. Poate că ne-a uimit un pic amuțirea sepia de pe Melodiei. Dar la urma umbrei, și lăutarii, și Eminescu, și călugării de la Caimata s-au dus la o altă liniște. În București sunt tot felul de liniști, să nu credeți pe cei ce vă zic altcumva. O liniște mai de soi am găsit și printre arcadele pictate de Pârvu Mutu, susținute de capiteluri misterioase, cu simboluri alchimice (cum ar fi mythosul Sacrificiului Pelicanului). O altă liniște, dintr-o altă Umbră, o dăruiește orașului și Roza Neagră a principelui Suțu din poarta palatului său. Am circumscris triunghiul Caimata-Sfinților-Suțu cu un cerc de nigredo astăzi. Poate data viitoare vom avea parte de mai multă lumină, căci vom merge spre răsărit. Deocamdată, ”pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă”, oboseala ne ia în stăpânire.
de Mario Barangea
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.