Cîteva lucruri știm despre Capitală.
Primul, că-i un oraș aglomerat; cu oameni care nu se potolesc, care mișună de colo-colo, ca-ntr-un tîrg unde – deși te poți pierde – parcă oriunde de-ai duce, tot pe-aproape ești.
Al doilea, că bucureșteanul are-un dar să pară că se află-n treabă… mai dihai cînd merge la treabă.
Și-or mai fi și altele; dar, întrucît pîn-aici ne-a dus –ologia, i-om lăsa și pe alții să le deslușească.
Noi, cum ne știți, rămînem la cele pe care ne pricepem.
Și – asta, cred, n-ați uitat – ne pricepem și la pauze, și la chiul; ni-s dragi, mai ales că ni-s meritate.
Uneori, pauzele astea-nsemnează să rămînem singuri – noi cu orașul nostru.
Mare mirare; în Bucureștiul care nu se hodinește niciodată, sînt și clipe dintr-astea?
Ba bine că nu; și prima ocazie să ne găsim orașul e dimineața. S-a făcut ora nouă, nouă și ceva; au ajuns și grăbiții și întîrziații acolo unde aveau de ajuns și… și de-o dată, se petrece ceva: străzile și trotuarele se golesc, apar motanii de după garduri, gospodarii dau cu mătura la poartă, doamnele de la patiserii ies cu o cafea la aer, bunicile iau căruciorul și se reped la aprozar. Cît de necunoscut ni-i orașul ăsta și cu cît drag îl descoperim, în rarele clipe-n care găsim timp pentru dimineața asta!
Bunînțeles, clipele astea se sparg după zece-jumate: bunicile-ncep drumurile spre școli, să-și aștepte nepoții; chiulangii de profesie se-apucă de primele drumuri și comisioane, pe care caută să le unească cu pauza de prînz; și – încet, încet – Bucureștiul redevine animat, aglomerat, fără răbdare.
Dar și prînzul trece; și după el vine a doua ocazie magică a zilei. Despre ea v-am mai zis; poate fi – în funcție de loc și de zonă – mai devreme ori mai tîrziu, dar se petrece după ora două și ceva și ține pînă cînd se-nmulțesc cei ce-ncep să plece acasă. I-o pauză pe care-o împarți cu puștii fugiți de la școală – ăi care n-au vreun mall pe-aproape – aș zice.
Astea-s cele două pauze neștiute ale orașului; cînd – rar și cu înțeleaptă drămuire – avem cum să ne bucurăm de ele, mult bine ne mai fac.
În rest… e prînzul, pauza cea mare, pauza tuturor; și bucata aceea de-nceput de seară-n care unii mai rămîn, oleacă, prin oraș înainte să se risipească acasă.
de The Hungry Mole
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
