Pentru copiii decretului anii 80 au fost scena unui experiment complex si inca nestudiat. Ne am trezit deodata multi, destul de liberi – cel putin raportat la angoasele parintilor nostri – aflati la varste apropiate si, poate cel mai important, fara a fi uniformi, am exersat o forma aproape utopica de copilarie comuna – eram egali.
Fara pretentii stiintifice, in ce consta acest egalitarism experimental si contextual? Prin comparatie cu urmatoarele generatii noi am testat fara sa vrem o perspectiva sociala care ne a gasit in faza incipienta a maturizarii si, cred eu, a fost definitorie pentru epoca – eram multi, de varste apropiate, liberi si … lipsiti mirajul de tentatiilor. Mirajul sau frustrarea existentei lor. O copilarie in care „vreau” era usor desuet. Nu aveai CE sa ti doresti. Nu exista obiectul dorintei. Si nici reperul. O comunitate aproape paradisiaca pentru care ideologia ne era complet straina iar marul interzis nu se inventase inca. De fapt habar n-aveam ca exista. Daca vreti, continuarea metaforei e destul de sugestiva: anii 90 au insemnat la propriu izgonirea din paradis pentru noi. In pom aparuse fructul cel atragator.
Mi-ar placea sa studieze cineva impactul acestui indice al tentatiei. In ce masura este un motor care impinge, o sursa de frustrare, de ambitie, de nemultumire, sau de inegalitate. Si mai ales cum actioneaza traumatic (sau nu) asupra unui copil aflat in faza de descoperire a lumii inconjuratoare. Fac aceasta paralela lunga pentru ca azi suntem again intr o asemenea ipostaza. Si suntem cumva toti acolo. Sau mare majoritate dintre noi. Acest lockdown universal a aplatizat pe langa curba imbolnavirilor si curba tentatiilor. Ceea ce ne definea inainte – capacitatea diferita de a accesa oportunitatile – azi nu mai exista. Cu inerentele exceptii suntem, fara a fi uniformi… egali.
Ne defineste individual motorul intern care ne impinge spre a avea, a atinge, a ajunge acolo, a ne proiecta obiective, a lupta pentru ele, a supralicita, a poseda, a exhiba, a ne satisface, a castiga, a alerga spre, a urca? Eu cred ca da. Si mai cred ca ingredientul principal este comparatia. Nevoia de status este produsa DOAR de comparatia cu ceilalti. Nu-ti cumperi Hermes si BMW pentru tine. Nu e o nevoie intrinseca, ci una sociala. Cand cursa se opreste, aceasta dispare. „E funny cum economia lumii se prabuseste cand oamenii incep sa cumpere doar ce au cu adevarat nevoie” suna o mema, de fapt capitalismul inseamna crearea de nevoi, just that. Intetirea cursei, indepartarea liniei de finish, procesul conteaza, competitia, nu finalul. E frustrant ca nu mai ajung la Untold anul asta? Not really, pentru ca nimeni nu mai ajunge.
Showul va reporni, n-am nicio indoiala. Dar sentimentul ca pot sa ma uit nitel la mine fara presiunea exterioara perpetua de a ajunge, a avea, a poseda, a castiga, a surclasa, etc, s-ar putea sa fie nepretuit. Si sa redefineasca lumea de dupa.
In copac nu mai e marul. Si nici sarpele. Poate e un alt model de Geneza.
de Tudor Dumitrascu
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.