În căutarea zilelor silențioase nu avem prea multe șanse. Doar un recurs la memorie ne poate alungi zâmbetul din obraji unde depigmentarea își spune cuvântul după atâta amărăciune cotidiană.

De ce silențioase? Căci tăcerea lor e un dialog continuu cu noi, iar cuvintele ce vin să descrie ce a fost doar acoperă un frumos ”post” în care sufletul nostru s-a oglindit. Practic în zilele silențioase sufletul e lăsat să facă ce vrea și cade în patima voioasă a imaginației. Nimic despre muncă și griji ce oricum sunt evanescente orizontului larg de timp.

Duminica e un bun prilej să căutăm zilele silențioase din care ni s-a format eul imaginației și unde s-a făurit vitalitatea sufletească. E densă imaginea noastră dacă o privim prin prisma unui stop care pune lacăt unui curent de trăire ”fast” la toate nivelurile posibile.

Fericirea nu poate veni din fast, ci din stop. Asta e o filosofie ce pare să nu cutreieri mințile celor tineri astăzi care se grăbesc la orice, chiar și atunci când iubesc se grăbesc să se înfructe fără să acorde sens propriei imaginații.

Ce e fericirea? Un stop, o sincopă din sentimentul tragic al ființei care ne călărește zilnic și ne călește spre drumul autocunoașterii. Când a fost ultima oară când te-ai trezit într-o zi silențioasă?

La mine se întâmplă în fiecare duminică. Ca cea de astăzi…

Cu drag,

Alexandru Filimon

FOTO: Patricia Savu