Toamna, cînd știe că vremea o să se strice, omul caută să-și facă – cumva – rezerve. Nu doar murături și rafturi pline-n cămară – ci și rezerve de frumusețe, de timp liber, de hălăduială: frumoase-s plimbările de-acuma!
M-am gîndit să strîng, pentru azi, o mînă de blocuri vechi mai puțin luate-n seamă pe lîngă care-ntotdeauna am trecut cu drag, fără să știu de ce am o slăbiciune pentru ele; pesemne e momentul ăla-n care se folosește cuvîntul „inefabil”.
Blocul de pe Biserica Enei, la care avem – la parter – și una din cele mai reușite exemple de firme (Căminul artei) realizate pe vremea comunismului; păcat că nu mai e îngrijită.
Pe Bulevard în jos, vizavi de fostele cinematografe, blocul ăsta are încă mult farmec. Funcționează aici – dacă aveți trebuință vreodată – un atelier bun de reparat telefoane; se mișcă repede, așa că nu stați mult în clădire, mai ales că are și bulină…
Mergînd în Centrul Vechi, admirăm încă o dată clădirea cu vestigiul firmei interbelice din care se mai ghicește „Technice cauciuc”. Reușit este și dosul construcției, nu-i așa?
Firește că nu m-am dumirit unde se termină blocul ăsta și unde-ncepe cel de pe Splai (țineți minte că toate clădirile de pe partea asta a Splaiului, de la Manuc și pînă-n Calea Victoriei, sînt la numărul 2… pînă la „J”). În fine: zăbovim un pic și pe malul Gîrlei, fiindcă blocul ăsta – frumos, fără îndoială! – are și una din cele mai strașnice copertine comerciale pe care le putem admira-n București; aici – peste drum de Tribunalul Mare – era raiul dactilografiilor. Vitrinele-s și azi deosebite, chiar dacă deverul s-a subțiat considerabil.
Mergem pe Dacia, unde dăm peste unul dintre cele mai reușite fronturi de blocuri. O plăcere să te uiți la jocul balcoanelor și-al orientării fereștilor.
… nici de jos, de la parter, nu poți zice că nu-i o plăcere să treci pe lîngă ele.
Dacă stai bine să te gîndești, toată partea asta din Dacia – de după intersecțiea cu Dorobanții – e reușită; la fel și cea similară a străzii Mihai Eminescu; și nici colțul care dă-n Dorobanți spre ASE nu e mai prejos; felia asta care-l închide e un reușit exemplu de clădire cu birouri.
Nu părăsim zona înainte de a ne întreba ce-o fi fost înainte de construcția ASE și a hotelului „Dorobanți”?
… pe blocul ăsta de pe Edgar Quinet (mai țineți minte bancul cu milițienii și mortul?) l-am luat mereu ca pe un biscuite, strecurat lîngă cel al fostei bănci Albina. Clădirea corespunde însă-n Bulevard și a fost construită ca un ansamblu ce-nconjura pe Academiei – blocul „Carpați”. La Cutremur s-a prăpădit sfertul de pe colțul dinspre Arhitectură – blocul care s-a construit apoi nu mai „zice” nimica despre asta. Corpul principal – cel de la strada mare, cum s-ar zice – a fost renovat de curînd.
Bucureștiul ăsta de care ni-i așa de drag mai are, desigur, și alte blocuri vechi – mari și mici – care-s chiar excepționale; e plină zona centrală (mai ales cea dindărătul axului nord-sud) de splendide construcții; dar pe astea le știm cu toții.
Dar același București a excelat la altceva: la vile, viluțe și bloculețe: aici, la clădiri de cel mult două-trei etaje, ne-am făcut dovada stilului, gustului și – de ce nu? – a priceperii de-a folosi loturile. Nu-i plimbare fără să mă nimeresc în fața vreunei asemenea isprăvi arhitectonice: și pentru azi am ales să vă arăt una de pe strada Fetițelor:
Încheiem undeva prin spatele pieței Rosetti, unde – că tot vorbirăm de folosirea loturilor – vedem ce se-ntîmplă cînd, pentru intrare nu mai rămîne loc decît pentru o pisică. Ce se-ntîmplă? Te strecori, asta se-ntîmplă.
de The Hungry Mole
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
