Când la periferia Bucureștiului se întâmplă miracole teatrale, te întrebi încotro merge teatrul românesc. Când o actriță mignonă cuprinde o sală întreagă în brațele ei și își deschide sufletul te întrebi unde sunt juriile care să o vadă și să o nominalizeze. Când auzi un text scris de această actriță însăși speri ca mai multe texte de teatru să fie atât de iscusit ticluite. Și nu poți decât să te bucuri că un teatru mic, independent, dar extrem de bogat în repertoriu și actori este atât de activ într-un cartier mărginaș, în inima corporațiilor și multi-naționalelor și că atrage spectatori numeroși într-o sală bine gândită și bine dotată. Și îți spui, da! Iată că teatrul de calitate se poate face și în alte zone, mai puțin favorizate cultural, ale Bucureștiului. Și trebuie să fie așa. Trebuie să existe această deplasare și desprindere de centru și către arealele din zonele limitrofe ale orașului. Și e bine și frumos când în aceste spații independente se întâmplă spectacole, performance-uri și alte forme de expresie scenică ce pot să aducă o mică schimbare atât în sufletul fiecărui spectator, cât și o posibilă schimbare de percepție la nivel mai mare.
Da, ați ghicit, am fost la Teatrul Apropo. Prima oară. Și, în afară de o mică aventură pe gheață și în întuneric, ce a constat în a dibui intrarea (aici sugerez delicat și subtil o mai bună indicare a locului unde se află sala, în principal și plasarea unui semn chiar la intrarea în clădire), am avut parte de o seară memorabilă de teatru de cea mai bună calitate. Nimic nu m-a pregătit pentru ceea ce a urmat timp de o oră și jumătatea în sala primitoare și intimă din bulevardul Dimitrie Pompeiu nr 8. Și, da, spun sală, nu doar scenă, pentru ca actul artistic de astăzi, performance-ul deosebit conceput regizoral de Casandra Topologeanu pe nume “Loverboy” pe textele scrise de Marina Fluerașu, cea care este și interpreta ce dă viața, rând pe rând, celor 9 personaje create de ea după cazuri reale și care reușește cu adevărată o performanță actoricească absolut ieșită din comun. Ca să încep cu baza spectacolului, revin la textele scrise de această actriță atât de talentată și subliniez naturalețea cu care a conceput fiecare replică, firescul pe care l-a insuflat fiecărui cuvânt și, totodată, greutatea, profunzimea, senzația de poezie continuă care se strecoară chiar și în cele mai dure și fruste momente. Ce bine ar fi ca mai mulți autori dramatici să scrie cu atâta fler și cu atâta înțelegere a rostirii replicilor. Pentru că ceea ce face Marina prin textele ei este să creeze o punte între cuvântul scris și felul în care acesta se așază în interiorul actorului pentru ca mai apoi să fie dăruit publicului. Cu alte cuvinte, vorbim de un dramaturg la început de drum care are un extraordinar simț al replicii rostite. Rar în ziua de azi să citești ori să auzi așa text.
Apoi, ca să pătrund în cealaltă dimensiune a Marinei Fluerașu, mă întorc spre ea, spre actrița Marina. Și spre cele 9 personaje care se perindă într-un vârtej emoțional din ce în ce mai rapid. Treceri de la registrul dramatic la cel comic cu fluență și coerență incredibile, un parcurs dramaturgic și scenic coerent și cu mult sens și miez. O lejeritate absolută cu care Marina este când în lacrimi, când izbucnește într-o energie debordantă făcând țăndări suspinul de mai-nainte. Cât de frumos, de suav, de violent uneori, dar mereu plin de adevăr poate această mână de om – această actriță de o delicatețe ieșită din comun care știe cât, cum și când să adauge doza de forță – să redea pe scenă, timp de 90 minute universalitatea înfricoșătoare a dramelor femeilor traficate, violate, vândute de familii și aruncate de colo-colo de niște “loverboys” de ghetou. Cât de sublimă este arta actoriei în mâinile Marinei atunci când dă glas tragic-comicei Magdalena, tânăra molestată și trimisă “la produs” de proxeneții lipsiți de scrupule, care și-a păstrat licărul de inocență și puritatea spirituală (ori este doar o formă de nebunie ca rezultat al situațiilor inumane prin care a trecut?). Cât de delicat știe Marina să construiască personajul Kirăi, să îl ducă în crescendo până la momentele paroxistice prin care este obligată să treacă fata refugiată din calea războiului din Ucraina. Cât de naturalistă este întruchiparea personajelor masculine dure, violente, cu porniri animalice, caracteristici pe care actrița le realizează nu fără un oarecare sacrificiu emoțional, dar care respiră adevăr prin fiecare replică, fiecare privire ucigătoare, fiecare gest spasmodic. Nici măcar scurtele fraze presărate cu expresii de ghetou nu deranjează absolut deloc – sunt perfect susținute din punct de vedere al psihologiei personajului și sunt livrate de interpretă atât de simplu, direct și real. Adevărat. Adevărul! Aceasta este cuvântul de bază al acestui spectacol. Adevărul alături de credință. Credința personajelor-victime în nevinovăția lor și intr-un viitor mai bun. Credința actriței în toate aceste roluri.
Un performance care nu ar fi putut să existe, desigur, și fără flerul și ingeniozitatea regizorală a Casandrei Topologeanu. Inventivă punere în scenă a unor episoade atât de dramatice. Și fac această afirmație în special datorită alternanței episoadelor de interacțiune cu publicul, momente care încearcă să detensioneze atmosfera încărcată, cu scenele sfâșietoare. Inventivă, de asemenea, folosirea bine susținută a proiecțiilor, cu o mențiune specială legată de cea din urmă care esențializează întreaga idee spirituală principală a spectacolului – existența unui cerc alb în interiorul fiecăreia dintre aceste femei năpăstuite, acel “safe place” unde se pot refugia din calea urgiei “loverboy-ului” periculos. In plus, trebuie sa evidențiez și folosirea acelui element unic de decor – construcția metalică ce devine, pe rând, acoperișul unei case, cartierul ucrainean care se dărâma în urma pașilor fugari ai Kirei, ori podiumul nenorocitelor vieți ce se perindă în fața publicului.
Deseori, aceste texte și performance-uri de teatru social ori politic cad în derizoriu ori în tezism, ambele creând astfel fie o stare de disconfort, fie una de plictis general și prelungit. Nu sunt un mare fan al niciuneia dintre aceste forme de spectacol, nici al celei de teatru-documentar. Însă când un asemenea performance este întruchipat așa cum s-a întâmplat în seara aceasta la Teatrul Apropo, tind să-mi schimb percepția. Ba, mai mult, mă arunc cu capul înainte în tumultul reprezentației și trăiesc povestea aproape la același nivel de intensitate ca și actorii (în acest caz, actrița). Faptul că spectatorii au fost implicați, că Marina Fluerașu a purtat un necontenit dialog cu publicul, dar și alternanța curgătoare a momentelor de comedie cu cele mult mai dramatice au ajutat din plin la setarea unei percepții mai deschise asupra unui subiect ce ar fi putut ușor să devină incomod până la punctul de deranja. Nu se petrece asta, însă, cu textele Marinei și nici cu spectacolul creat de ea împreună cu Casandra. În fiecare moment, te simți angrenat în desfășurarea acțiunii, faci parte din lumea dărâmată a acestor personaje damnate, te simți chiar tu însuți “violat” de acei indivizi perfizi și malefici (da, chiar și eu, în calitate de bărbat, am resimțit ca o lovitură în plex fiecare urlet, fiecare lacrimă, fiecare exprimare a terorii grăite de fiecare din femeile abuzate).
Mergeți, așadar, la Teatrul Apropo. Îndrăzniți să vă rupeți de centrul Bucureștiului și să descoperiți și această lume a teatrului “de cartier”. Pășiți și în fascinantul univers al teatrului independent care, de cele mai multe ori, se face cu mai multă pasiune, credință și cu mai multe implicare și adevăr decât cel de stat. Și, ca să preiau ceea ce a spus Marina Fluerașu însăși în finalul reprezentației, dacă v-a plăcut ce ați văzut, scrieți pe rețelele de socializare, faceți recomandări orale, transmiteți celorlalți iubitori de artă a spectacolului. Teatrul independent trebuie să trăiască și o poate face doar cu ajutorul nostru, al publicului. În același timp, specialiștilor din juriile unor gale și concursuri le transmit să meargă mai mult și cu inima mai deschisă la spectacolele independente, ba chiar să încerce să instituie premii și evenimente de decernare a acestora dedicate exclusiv zonei independente. Dar să o și introducă în tabloul teatrului de stat spre a demonstra importanța acestei zone lipsite de fonduri, dar care se străduiește să trăiască cu mult mai frumos decât restul breslei.
Cronică de Tudor Costin Sicomaș
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
