Ei bine, dacă pentru celelalte perioade istorice din evoluţia geografică a Bucureştiului care s-au succedat începând cu secolul al XVI-lea, evenimentele par să fie cât de cât mai limpezi, pentru perioada de început, adică pentru controversatul interval cuprins între secolele XIII şi XIV, lucrurile nu par a fi câtuşi de puţin limpezi. Existenţa mai multor puncte de vedere cu privire la apariţia aşezării numită ulterior Bucureşti, îngreunează foarte tare analiza de faţă. Ceea ce este însă confirmat prin documente oficiale, este că, în secolul al XV-lea, la data de 20 septembrie 1459 avem prima atestare documentară, prima menţiune precisă a cetăţii din spaţiul actualei capitale. Actul scris în limba slavă şi numit hrisov, dat „în cetatea Bucureştilor”, afirmă Giurescu, este important nu numai pentru că dovedeşte în mod cert atestarea documentară a oraşului, dar şi pentru faptul că se arată fără echivoc că reşedinţa domnească este la Bucureşti[1], autorul continuând cu convingerea că şi înainte de această dată domnii Ţării Româneşti au stat, sau a trebuit să stea în oraşul de pe malurile Dâmboviţei.
Revenind însă la controversele de care aminteam încă din titlul acestei secţiuni, Ionnescu-Gion arată printr-o descriere foarte plastică faptul că cetatea Bucureştilor, numită în unele documente din timpul domniilor lui Mircea cel Bătrân şi Ştefan cel Mare drept cetatea Dâmboviţei, datează chiar dinainte de atestarea oficială a oraşului din a doua jumătate a secolului al XV-lea. După acesta „De la 1315, Bucureştii devin cetate a Basarabilor, ca şi Câmpulungul, Curtea de Argeş, Piteştii şi Târgoviştea.
Ca şi Italia care, înainte de a fi a italienilor, fusese ostrogotă, longobardă, imperială, angevină, papală, spaniolă etc., etc., – tot astfel Bucureştii fuseseră ai goţilor, ai slavilor, ai cumanilor, ai tătarilor. În 1315 ei cad în mâinile Basarabilor Olteni, floarea românismului medieval, şi rămân români şi româneşti fără nici cea mai mică soluţiune de continuitate până în zilele noastre[2]”. Tot el pune fondarea cetăţii pe seama unui anume domnitor Negru Vodă sau Radu Negru care a fondat românesce Bucurescii adică Bucureştiul românesc, ulterior cetatea fiind întărită de către Alexandru Basarab în 1315, fiul acestuia Vladislav Basarab (1364-1373) ridicând o biserică numită atunci a Coconilor şi mai târziu a Sărindarului[3]. Cât priveşte documentele oficiale, unii autori[4] au afirmat că există un act dat de Mircea cel Bătrân in arce nostra Bukurest[5] în data de 20 iulie 1400 şi care reprezintă cea mai veche atestare a oraşului ca reşedinţă domnească. Acest postulat neconvingându-l pe Giurescu, care afirmă că acest lucru nu este sigur deoarece documentul în cauză, emis în două exemplare, nu este cel original ci este doar o copie scrisă în limba latină, dintre care „una are drept loc al emiterii Bucureştii, iar cealaltă, Argeş[6]”. Aşadar, în opinia acestui ultim autor, până la dovedirea exactă a faptului că Bucureştiul a fost atestat documentar ca cetate mai devreme de anul 1459, trebuie să facem abstracţie[7] de „menţiunea” din anul 1400, deşi spune Giurescu, ea este foarte posibilă dacă ţinem cont de evenimentele istorice petrecute în vecinătatea acestor locuri.
Dacă în ceea ce priveste anul atestării documentare a aşezării am văzut cum stau lucrurile, în cazul locului apariţiei primei aşezări părerile sunt împărţite. Dar înainte da a trece la prezentarea opiniilor respective, ar trebui să aruncăm o privire asupra denumirii şi a celui care este considerat întemeietorul aşezării. În acest caz, mai toţi cercetătorii sunt de acord că numele de Bucureşti provine de la un anume Bucur ciobanul sau moş Bucur. Alături de această aserţiune asumată, circulă şi varianta conform căreia de bucurie, în urma unei bătălii, Mircea cel Bătrân ar fi construit Bucureştii – variantă care lui Ionnescu-Gion i se pare destul de plauzibilă[8]. În fine, alte variantele ale originii denumirii par din ce în ce mai puţin credibile. De amintit varianta proveninenţei de la un armean pe nume Buckor şi, de aici Buckor-Aské ce în traducere înseamnă cetatea lui Buckor, sau că un neam de oameni bukuri ori bukurli ar fi dat numele lor aşezării. De-a lungul timpului găsim în document numele oraşului scris în diferite feluri: Bocoresch, Bokorest, Bocerestya, Bukuresch, Bocoresti, Bucureszti, Bukaresztach, Bokoryschia, Bogrist, Bochioresti, Buijuresti, Bucresi, Pogrest, Bukoreszcie[9] etc.
Tradiţia, la care s-au afiliat destul de mulţi autori români şi străini statuează ideea că pe câmpia străbătută de Dâmboviţa, acest păstor şi-a ridicat o biserică micuţă, iar la poalele colinei pe care era clădită bisericuţa îşi construise acest Bucur ciobanul o colibă pentru a-şi adăposti familia şi oile. Descendenţii lui numindu-se bucuresti, au transmis acest nume mai departe pâlcului de colibe care se formaseră în jurul celei a tatălui său[10], astfel formându-se în opinia lui Iorga moşia Bucureştilor, adică a „coborâtorilor” lui Bucur. Cât priveşte satul moşului Bucur, acelaşi autor este de acord cu opinia că era unul de păstori şi plugari[11].
Totuşi, tradiţia despre Bucur este consemnată în scris întâia oară abia în anul 1761 de către un călugăr franciscan, care afirmă răspicat că un anume cioban pe nume Bucur a construit o biserică, însă nu ne indică locul în care aceasta era amplastă. Mai târziu, într-o lucrare din anul 1820 publicată la Londra, apare o altă consemnare realizată de data aceasta de consulul englez Wilkinson. În aceasta se spune că în urmă cu patru sute de ani (de la data publicării respectivei lucrări) pe locurile ocupate în prezent de oraş, nu se afla decât un sat întins care aparţinea unui om numit Bucur. Alţi călători care au străbătut ţările române şi care au poposit şi prin părţile Bucureştiilor notează că Bucur era: negustor bogat, boier, pescar şi cioban etc. Din toate aceste ipoteze reţinem totuşi variantă credibilă şi realistă a existenţei unui sat destul de vechi care era situat în imediata vecinătate a Dâmboviţei şi care îşi trage numele de la un om pe nume Bucur. Apropierea dintre mica bisericuţă aflată pe malul drept al Dâmboviţei din imediata vecinătate a bisericii Radu Vodă şi ciobanul Bucur, nu mai este valabilă în prezent, deoarece, se pare că aceasta a fost construită abia în secolul al XVIII-lea. Sigur este totuşi că la începuturile ei capitala ţării a fost un sat.
Însă care este punctul în care a început să se formeze satul şi/sau cetatea Bucureştilor? Să fie pe dealul pe care a fost ridicată fosta mănăstire Radu Vodă (actualmente doar biserică) sau pe locul Curţii Vechi? Răspunsul la această întrebare este astăzi destul de lesne de formulat graţie descoperirilor arheologice din spaţiul Curţii Vechi, precum şi datorită modului în care a evoluat ulterior aşezarea. Totodată, mai multe documente referitoare la mănăstirea Sfânta Troiţă (ulterior Radu Vodă) din secolul al XVI-lea, reliefează amplasanetul acesteia „în jos de Bucureşti” sau „care se află lângă Bucureşti”, însemnând că este destul de improbabil ca acest spaţiu să fi reprezentat punctual de pornire al viitorului oraş. Mânăstirea Radu Vodă fiind încadrată în masa oraşului mult mai târziu. După Giurescu „dacă mănăstirea Radu Vodă era «în jos de Bucureşti» sau «lângă Bucureşti», deci în afara oraşului, aceasta înseamnă că vatra cea dintâi sau nucleul originar al capitalei n-a fost în jurul colinei pe care era clădită mănăstirea. Căci de ar fi fost aşa, normal era ca oraşul să continue a se dezvolta în jurul acestei coline, care ar fi trebuit să reprezinte «inima târgului». În loc de aceasta, constatăm că la mai bine de un veac după prima menţiune documentară a Bucureştilor ca reşedinţă domnească, colina este în afara oraşului, în jos de el (…) Concluzia acestei argumentări este că vatra originară a Bucureştilor n-a fost în jurul colinei de la Radu Vodă, aşa cum au crezut unii dintre cercetătorii; ea s-a aflat în altă parte, anume, în jurul Curţii Vechi, a vechii reşedinţe domneşti, pe malul stâng al Dâmboviţei. Acest loc era în preajma unui vechi vad, a vadului prin care trecea drumul ce venea de la Dunăre. Dacă ar fi să delimităm în oraşul de azi vatra originară a lui, ea ar corespunde aproximativ cu suprafaţa ce înconjoară vechea Curte domnească (…) Aceasta e partea cea mai veche a Bucureştilor, sâmburele din care a crescut, în cursul veacurilor, capitala de azi[12]”.
Tot din scrierile autorului citat mai sus deducem că este destul de posibil ca satul lui Bucur să se fi transformat într-un târg – desigur nu de mari dimensiuni – chiar înainte de 1300. Ori ca această transformare din sat în târg „pentru şesul acoperit de păduri[13]” să se fi produs „cu mult înainte de întemeiere[14]”.
Concluzionând cele prezentate până aici, Bucureştiul este un spaţiu locuit şi individualizat la nivel de sat cu mult înainte de atestarea documentară oficială, fiind totodată de o importanţă strategică deosebită de-a lungul timpului – atât pentru domnii ţărilor române cât şi pentru turci. Numele lui derivă negreşit de la un personaj Bucur, iar punctul centra al satului, cetăţii şi poate concomitent cu apariţia satului, dacă nu chiar mai devreme, al târgului, este cu certitudine arealul Sf. Anton – Curtea Veche.
[1] Constantin C. Giurescu (2009), op. cit., pag. 115.
[2] Gheorghe I. Ionnescu Gion (2003), op. cit., pag. 15.
[3] Idem.
[4] Printre aceşti autori se numără Grigore Tocilescu, Gheorghe I. Ionnescu Gion şi Alexandru Al. Vasilescu.
[5] În cetatea noastră Bucureşti.
[6] Constantin C. Giurescu (2009), op. cit., pag. 112-113.
[7] Idem, pag. 113.
[8] Gheorghe I. Ionnescu Gion (2003), op. cit., pag. 20.
[9] Idem, pag. 21.
[10] Frédéric Damé (2007), Bucureştiul în 1906, Editura Paralela 45, Bucureşti, pag. 15.
[11] Nicolae Iorga (2008), Istoria Bucureştilor, Editura Vremea, Bucureşti, pag. 9.
[12] Constantin C. Giurescu (2009), op. cit., pag. 107.
[13] În preajma anului 1500 se tăiaseră din aceste păduri – de altfel extreme de numeroase în acest spaţiu – pentru a se construi case. În acelaşi timp se mai desecaseră şi din numeroasele bălţi ale Dâmboviţei şi se construise – după cum aflăm de la Ionnescu-Gion „de mult încă” – Curtea Domnească şi cetatea care „era încă în picioare”. Însuşi numele Dâmboviţei provine de la foaie-de-stejar, nume dat de populaţiile slave din Muntenia râului care străbate Bucureştiul, şi care aminteşte de abundenţa nesfârşitelor păduri de stejar din aceste locuri.
[14] Constantin C. Giurescu (2009), op. cit., pag. 107.
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
