Că nu e român să nu aibă o rudă în străinătate! Acum, că dacă avea înainte de 1989 se ducea dracului PCR, se golea de membri!

Și discutam cu fosta mea soție-care, ca și mine, și-a luat ieri una porție de căzătură, terminate, ambele, cu șifonarea gravă a demnității!-despre obsesiile unei rude ale ei, inginer structurist în RFG. Adică om și așa cu un simț al responsabilității dezvoltat, care are mereu în fața ochilor spectrul prăbușirii coșmeliei proiectate. Dimineața, țop pe fereastră, să vadă ce mai e prin bătătură și pe stradă. ”Aoleu, a bătut vântul, au căzut frunze! La mătură și făraș, femeie!” Că dacă nu, vine nenea de la Primărie, și ți-a păpat banii de concediu! Să vă mai spun ce instrucție face cu zăpada, folosind cu măiestrie lopata din dotare?!

Și mă uitam azi ce jale, și ce văicăreală, că n-a venit Firea să dea zăpada de pe străduțe/trotuare/alei de intrare la bloc, etc. Am rămas cu un soi de handicap: înjurăm statul pentru că există, dar l-am vrea prezent peste tot în viața noastră, chiar și acolo unde este treaba noastră, nu treaba lui! Văicăreala asta devine un soi de identitate națională.

Am avut fiecare dintre noi bunici. Ne-am petrecut măcar vacanțele la țară. Când ningea, dimineața, primul lucru pe care îl făceau era poteca spre grajd, să dea de mâncare animalelor, apoi cea către stiva de lemne, după care deszăpezeau poarta și făceau cărare și pe uliță. Să aibă pe unde trece vecinii. Și zău că nu le cădea rangul! Țoiul cu țuică de după era mai dulce, evident, și era băut cu sentimentul datoriei împlinite!

Și atunci nu venea nimeni de la Primărie să le dea șuturi în fund, să-și facă treaba. Știau că asta trebuie să facă. Și făceau. Era un soi de datorie, față de ei, dar și de cei din comunitate. Acum nu ne mai simțim responsabili față de nimeni. Nici măcar față de noi…

de Constantin Gheorghe